Liturghie şi jazz

În amintirea lui Horia Bernea

Săptămîna trecută, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, Horia Bernea ar fi împlinit 78 de ani. Mi-e dor de el și constat cu melancolie că riscăm să-i uităm și să-i omagiem anvergura. A fost un mare artist, ctitor al unei impozante instituții (Muzeul Țăranului Român) și un minunat prieten. În amintirea lui, reiau, mai jos, un text apărut într-o antologie din 2006, îngrijită de alt bun prieten, Mihai Oroveanu. Textul e ca și necunoscut…

Horia Bernea construieşte mari cicluri tematice (Deal, Hrană, Prapor, Autoportret, Grădini, Interioare de biserici etc.), dar, înăuntrul lor, refuză „programaticul“ şi „demonstrativul“. În orice caz, nu mecanica unui program prestabilit e sursa operei sale. Programul e aşteptat pe parcurs, ca simplă „raţiune de a fi“ a fiecărui gest. Bernea nu vrea să demonstreze ceva anume; el procedează mai curînd tatonant, interogativ, în dorinţa de a afla ceva, de a-şi trăi pînă la capăt opţiunile. Opţiunile sînt altceva decît „programul“. Ele angajează în mai mare măsură libertatea – şi responsabilitatea – individuală. Pentru a opta ai nevoie de curaj, de încredere şi de consecvenţă. „Programul“ cere alte înzestrări: spirit mesianic, gustul abstracţiunilor, didacticism fanatic. Programul e o construcţie, opţiunea e o experienţă. Programul se proclamă, opţiunea se împărtăşeşte. Horia Bernea ştie însă foarte bine că, fără a cădea în ostentaţie demonstrativă, opţiunea are nevoie de criterii, de repere ferme. Una din dimensiunile constante ale efortului său e tocmai înlocuirea ideii de „program“ cu aceea de „criteriu“. Iar pentru un pictor de această croială, criteriile esenţiale, punctele de sprijin mereu necesare pentru ca demersul artistic să nu alunece în arbitrar sînt: tradiţia profesiunii (prin urmare, istoria artei) şi studiul după natură, exerciţiul zilnic cuprins în faptul de a privi.

Tradiţia şi natura sînt, aşadar, „limitele“ fireşti ale meseriei de pictor. Ele nu devin nici teme obligatorii, nici constrîngeri academice: sînt punctele de sprijin ale libertăţii, corecţiile oricînd la îndemînă ale vanităţii demiurgice. Totodată, tradiţia şi natura sînt alfabetul minim al comunicării cu ceilalţi. Bernea vorbeşte despre ele ca despre nişte „punţi“ necesare, ca despre nişte „simboluri emotive“ care fac posibil dialogul cu semenii, coeziunea comunitară.

Faţă de istoria artei, atitudinea lui Horia Bernea e aceea a unei neîncetate recuperări. Toate lucrările sale sînt, în mod voit, „sume“ ale culturii sale vizuale, stratificări răbdătoare ale tuturor performanţelor tehnice şi spirituale ale trecutului. Recuperarea de care vorbim nu e simplă pietate muzeală sau inventar livresc de valori consacrate. Ea exprimă mai curînd nevoia artistului de a lua cunoştinţă de toate determinările moştenite, exigenţa de a se situa riguros în filogenia vocaţiei sale. Nu poţi fi – în chip plenar – într-un anumit loc şi într-un anumit timp fără a avea mereu în vedere ansamblul constelaţiilor care îţi definesc orizontul, vechimea şi perspectivele. Patosul recuperator se hrăneşte tocmai din această exigenţă şi, totodată, din bucuria de a fi solidar cu toate împlinirile care te precedă. În fiecare gest al pictorului se exprimă, astfel, hegelian, întreaga fiinţă a picturii, cu istoria ei întreagă, cu fiziologia ei globală. Cu alte cuvinte, fiecare gest al pictorului e creator în chip comemorativ, rezumă, produce şi sărbătoreşte.

Recursul perpetuu, uneori discret, subînţeles, uneori explicit, la ceea ce am putea numi „formele apriorice“ ale picturii (tradiţia şi natura) e, însă, pentru Bernea, şi o încercare ascetică. Încercarea aceasta înlesneşte cultivarea unor însuşiri care angajează nu numai dexteritatea pictorului, ci fiinţa lui totală, alcătuirea sa intimă, atenţia, răbdarea, sentimentul respectului. Avem de a face cu un artist care nu urmăreşte, pur şi simplu, să se exprime prin arta sa, ci să se transforme prin ea. Caracteristic rămîne însă faptul că transformarea de sine prin artă nu se desfăşoară ca un act disciplinar, ca o geometrizare autoimpusă. Abandonarea „programului“ în favoarea „criteriilor“ face cu putinţă harul improvizaţiei, adică facultatea de a valorifica în mod liber criteriile. Combinaţia riscantă dintre exactitate tăioasă şi aproximaţie destinsă, dintre economie şi prodigalitate, dintre smerenie şi energie ofensivă e farmecul specific al firii şi al picturii lui Horia Bernea. E ca şi cum cineva ar avea ideea curajoasă, la limita scandalosului, de a aduce laolaltă liturghia şi jazz-ul…