Limitele parodiei
Acest articol a fost scris și publicat în decembrie 2010. L-am regăsit întîmplător, perplex să constat dimensiunea lui anticipativă. Vladimir Putin era, pe-atunci, prim-ministru. Dar nici el, nici statul rus nu sînt, azi, altceva decît erau în acei ani. Nimic nou. Un singur, dramatic, „supliment”: războiul din Ucraina. Și, de fapt, nu e vorba de o o noutate, pentru că „lumea rusă” (cea politică) e (mereu) aceeași, cum se poate vedea și din episodul de mai jos...
Amicul George Banu îmi trimite de la Paris un articolaș apărut de curînd în Le Figaro. E semnat de Isabelle Lasserre și dezvăluie planurile de revelion ale lui Vladimir Putin. 350 de funcționari ai Președinției ruse vor fi invitați la un sanatoriu din nord-estul Moscovei, pentru a participa la un bal mascat sub sloganul șugubăț: „Back in the USSR” (care va să zică un șlagăr occidental, lansat de Beatles…). Seara va fi animată de o sosie a lui Leonid Brejnev care, la hotarul dintre ani, va rosti „tradiționalul” discurs prezidențial, stropit cu umede nostalgii staliniste. Pe scenă va urca și celebra Alla Pugaciova, artist al poporului al Uniunii Sovietice (azi antiputinistă, n.m., A.P., 2022). Se vor cînta, pînă la cinci dimineața, toate „hiturile” imperiului brejnevian, pe fondul regretului general că vremurile de aur ale sovietelor s-au dus („cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX” – după părerea prim-ministrului Putin).
Un revelion „simpatic”, „hazos”, sentimental. Un moment de pioasă aducere aminte, presărat cu vodcă, dans și costume de carnaval. „O noapte furtunoasă” în cheie imperială. Un amestec, cum bine zice Biță Banu, de Caragiale și Pirandello. În fond – vor spune, printre lacrimi, unii „generoși” de stînga – o simplă și nevinovată parodie. E drept: o parodie a infernului. Dar dracul nu e chiar așa de negru. Și nu trebuie să demonizăm pînă într-atît stalinismul încît să-i uităm farmecele, „realizările”, gloria planetară. Viața e complexă. Istoria la fel. Să nu devenim patetici! Să învățăm să uităm! Să nu ne blocăm în „pagube colaterale”: milioane de morți, asasinate „moderne” (de-alde Alexander Litvinenko sau Anna Politkovskaia), gulaguri și „lagăre socialiste”. Pînă și cei din Vest s-au dat, în definitiv, pe brazdă, dacă nu cumva au fost înțelegători de la bun început. Iată ce prietenie frumoasă s-a născut între Putin și Schröder, sau între Gorbaciov și Margaret Thatcher. Putin e, la urma urmei, un „bărbat de ispravă”, cum îmi spunea, acum cîțiva ani, un politician român de vîrf: vorbește nemțește, cîntă la pian, participă la concerte de binefacere alături de Monica Bellucci și Mickey Rourke, se pricepe la judo și la biliard. În plus, are idei năzdrăvane, haioase, ca asta cu revelionul.
Și totuși: se poate parodia o dictatură, un genocid, o catastrofă? Mi se va aminti că Chaplin n-a ezitat să parodieze un dictator. Dar Chaplin parodia pentru a dezamorsa teroarea, pentru a reduce paranoia la ridicol. Revelionul lui Putin parodiază pentru a reabilita, pentru a transforma calvarul în ornamentică. Kremlinului îi e dor de măreția pierdută și manipulează nostalgii difuze, pentru a le înregimenta într-un nou proiect autoritar. De la înălțimea acestui proiect, mapamondul e o ineptă masă de manevră, o sumă de mărunțișuri pretențioase: nu rezistă nici la judo, nici la biliard. Și, mai ales, se lasă ușor sedus de provocări duioase, de chermeze „à la russe”, de complexitățile dostoievskiene ale „sufletului slav”. De-aici, dinspre Est, lucrurile se văd (încă) altfel. Trecerea de la Brejnev la sosia lui nu e de natură să amăgească. Nici măștile marelui bal de Anul Nou, organizat de administrația prezidențială. Și, de altfel, nu e de crezut că masa poporului rus e amnezică. Obosită, dezorientată (ca noi toți), poate. Dar spațiul Federației Ruse nu e, cum nici cel sovietic n-a fost, un spațiu în care „toată lumea cîntă, rîde și dansează”. Dinaintea unui spectacol mai curînd grotesc, ca acela imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!”.
