Leo
Ultima dată cînd am vorbit la telefon cu Leo (era internat la Spitalul Fundeni), mi-a propus o masă bună la un restaurant ştiut numai de el. „Abia aştept să ies de-aici şi să cinăm împreună.“ Leo a reuşit să-mi transmită încrederea lui în această reîntîlnire, deşi ştiam că sănătatea lui e serios zdruncinată. Voi rămîne multă vreme suspendat în aşteptarea pe care mi-a indus-o. Urma să-l vizitez la spital lunea trecută. L-am vizitat, dar la Uniunea Scriitorilor, pe catafalc. Ar fi fost stînjenit. Nu-i plăcea să te primească nepregătit, inert, incapabil să îndeplinească oficiile de gazdă. Eleganţa lui nativă, bunul lui gust, buna lui creştere ar fi suferit.
Dilema veche începe să-şi piardă vechimea. Generaţia „întemeietorilor“ se subţiază, scaunele goale se înmulţesc. Redacţia în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper şi Alex. Leo Şerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Ştiu, e normal. Sînt normale şi moartea, şi „înnoirea“ instituţională, şi uitarea. Dar normală ar trebui să fie şi continuitatea. Iar continuitatea are nevoie de oameni ai continuităţii, de naturi în care îndrăzneala şi inventivitatea se bizuie pe acumulări temeinice şi pe tradiţie. O astfel de natură era Leo. N-avea prejudecăţi, n-avea crispări estetice sau ideologice, n-avea inhibiţii „principiale“. Era gata să experimenteze, să accepte surpriza, să rişte. Dar o făcea înzestrat cu o cultură solidă, cu fineţe şi haz, cu stil. Rareori am văzut un personaj în care actualitatea imediată şi atemporalitatea să coexiste atît de armonios. Leo era simultan „la curent“ cu tot şi „nicely old-fashioned“, „enfant terrible“ şi interlocutor „vieux jeu“.
Avea talentul rar al frondei fără stridenţă, al agresiunii politicoase, al subminării regulilor, fără urmă de grosolănie. Totul, în alcătuirea lui Leo, era de ordinul excepţiei, al neconformităţii. Dar nu ştia să fie nici înfumurat, nici indiscret, nici trivial. Era o „pasăre rară“, tot mai rară, în lumea contemporană. Lecturile lui erau abundente şi voluptuoase, frecventarea asiduă a literaturii nu-i anesteziase – cum se întîmplă de obicei – pasiunea (şi competenţa) pentru cultura vizuală. Dimpotrivă. Era un „expert“, un „connaisseur“, un rafinat. În plus, avea un umor savuros şi un tip de bună dispoziţie, de afabilitate, care contamina rapid societatea în care se mişca. Ştia să fie prezent cu promptitudine, cu graţie, dar fără complezenţe roz, fără compromisuri. Putea fi şi capricios, imprevizibil, acid în replică, excesiv în opinii. Dar nu putea fi nici crud, nici prost-crescut. Sînt încîntat că am avut şansa de a-l fi cunoscut şi regret că n-am zăbovit mai mult în preajma lui. Pe obrazul Dilemei, dispariţia lui lasă o nevindecabilă, perfidă cicatrice.
La un moment dat, cu ani în urmă, am avut ocazia unei mici dezbateri cu Leo pe teme esenţiale. A venit vorba despre Dumnezeu. Mi-am dat seama că vorbesc cu cineva care punea între paranteze transcendenţa, cu un fel de radicalitate doctrinară. Avea cultul bucuriei, al plăcerii, al corporalităţii degustătoare, al frumosului, în variantele lui estetizante. Detesta orice aluzie la durerea fizică, la suferinţă în genere, la jumătatea sumbră a destinului. Practica amnezia euforică. Am încercat să-i spun că e „subiectul“ ideal al îngrijorării divine. Că tocmai oamenii ca el, excepţionali, dar recalcitranţi sînt „ţinta“ acţiunii sacre. Nu adormiţii în certitudini, nu cei bine instalaţi în „cursa“ mîntuirii proprii, nu cei „rezolvaţi“ şi senini pînă la nesimţire. Ci chinuiţii, ezitanţii, risipitorii. Nu cred că l-am convins. Dar sînt sigur că va reevalua lucrurile din perspectiva pe care i-o deschide noul său voiaj. După cum sînt sigur că Dumnezeu îi ştie inocenţa de fond şi se amuză de farmecul inimii lui.
În ce mă priveşte, mi-e foarte dor de colegul meu de redacţie. Şi regret, între multe altele, că nu voi afla niciodată cum se numeşte restaurantul acela ştiut numai de el, unde trebuia să cinăm împreună, după ieşirea din spital...
