Lecturi stoice de Crăciun
Înainte să se convertească la creştinism, lumea romană tîrzie supravieţuise moralmente prin înţelepciunea stoică, cu aura ei de resemnare dîrză, cu asceza ei amară, fără iluzii şi fără altă speranţă decît aceea a vindecării de patimi. Există, în stoicism, o nobleţe impunătoare, un duh ascetic boreal, un exemplu de verticalitate fără cer. Nu întîmplător, stoicismul a pătruns, discret, dar viguros, în ţesutul pedagogiei creştine. Epictet şi Marcus Aurelius au rămas pînă azi cărţi de căpătîi ale civilizaţiei europene. Ce lipsea totuşi stoicilor, pentru a obţine nu o rezonabilă adaptare la lume, ci o lume nouă, cu alte temeiuri şi cu alte văzduhuri? Cu alte cuvinte, cum se poate transforma filozofia în credinţă? Nu pun această întrebare pentru a livra un răspuns sau pentru a furniza proiectul unei ample cercetări academice. O propun, pur şi simplu, ca temă de meditaţie în preajma Crăciunului. Căci venirii pe lume a lui Isus Hristos îi corespunde, analogic, venirea pe lume a creştinismului în spaţiul marelui imperiu stoic al Romei. Trebuie spus că, dincolo de anvergura morală a textelor stoice, te izbeşti, uneori, de platitudini monumentale. "...Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat de suferinţă" - sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi sănătos, decît bogat şi bolnav. Evident, asemenea solemnităţi sapienţiale sînt abundent compensate de fineţea sau abisalitatea altor pasaje. Dar nu poţi să nu-i dai dreptate lui Hegel, din prelegerile sale de istoria filozofiei, cînd îşi încheie capitolul despre stoici cu fraza următoare: "La Seneca găsim multe lucruri edificatoare, înălţătoare, întăritoare pentru suflet, antiteze pline de spirit, retorică, fineţe a distincţiilor, dar simţim, în acelaşi timp, în faţa discursurilor lui morale, răceală şi plictiseală." Este efectul inevitabil al oricărei "filozofii" care caută soluţii de viaţă făcînd abstracţie de orizontul misterului. Isus s-a născut nu doar într-o lume păcătoasă, secătuită, dezorientată. S-a născut într-o lume fundamental plictisită. Pe acest fond de plictiseală, el a venit cu un enorm potenţial de noutate: a adus "scandal" intelectual, surpriză morală, speranţă nesăbuită. De aici, efectul său trezitor, prospeţimea sa epidemică. Creştinismul a forţat marginile intelectului, a demontat morala convenţională şi a impus, drept ţintă, imposibilul. Înţelepciunea stoică - orice înţelepciune imanentă - se străduieşte să încapă în conturele raţiunii şi ale naturii. Respectuoasă cu "legile firii", o astfel de înţelepciune eşuează, inevitabil, în previzibil şi banalitate. Ea prescrie o conduită, o terapeutică general valabilă, pe scurt, o reţetă. Dacă ţi-o însuşeşti, nu mai trebuie decît să o aplici. În momentul în care îşi atinge scopul, practica filozofiei, înţeleasă ca "medicină a sufletului", se auto-suspendă. Filozofia, spun stoicii, nu trebuie să fie nici teorie pură, nici trudnică exegeză de text. Ea trebuie să producă un îndreptar, o "tehnică" a optimei vieţuiri. Odată ce ai tehnica, nu mai e nevoie să filozofezi, pentru că nu mai e nimic de căutat. Or, creştinismul recuperează tocmai prestigiul căutării. Şi al aventurii individuale. El nu propune reţete, ci indică direcţii. Nu se închide în reguli, ci se deschide spre infinitatea cazurilor. Fiecare persoană e o problemă distinctă, unică, şi are de parcurs o traiectorie unică. Ţi se dă un reper stabil, transcendent, şi ţi se lasă libertatea să mergi spre el pe o cale proprie, imprescriptibilă. Ai un model şi ai sprijin liturgic. Dar ritualul nu e o simplă "disciplină", pentru că nu are structura "soluţiei", ci pe aceea a "drumului". Creştinismul declară că nu poţi funcţiona în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a creat-o. Cu alte cuvinte, n-o locuieşti cuviincios decît păstrînd mereu un punct de sprijin aflat dincolo de ea. Stoicul vrea împăcarea cu sine. Creştinul vrea împăcarea cu ceva mai adînc decît sinele propriu. Sinele singur, sinele în dimensiunea lui curentă, strict mundană, e plicticos. În cel mai bun caz îşi administrează porunci de acomodare: nu te întrista prea tare, nu te veseli prea tare, abţine-te, acceptă-ţi soarta. "Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde" - sună, dimpotrivă, mesajul hristic. În fraza aceasta nu se mai simte nimic de ordinul regulii, al garanţiei raţionale. Ea aduce în scenă o provocare şi un risc, fără legătură cu "înţelepciunea lumii acesteia". Un risc pe care stoicul nu pare dispus să-l ia în calcul. "Iar pe cele aflate deasupra noastră, pe acelea lasă-le deoparte" - spune, precaut, Epictet. Dar, în alt loc, sinele lui mai adînc spune altceva: "Gîndul la zei să-ţi fie mai neîntrerupt decît respiraţia". Lectura stoicilor e totuşi o îndeletnicire profitabilă şi fermecătoare...
