Lecții de viață

Puține lucruri ne plac nouă, oamenilor civilizați, mai mult decît să dăm lecții altora. Și indiferent dacă asta e sau nu-i meseria noastră, o facem voluntar pe oriunde apucăm: acasă, la slujbă, pe stradă, dar mai ales cu amicii, cunoscuții, colegii și familia. Și nu mă refer, firește, la a le preda botanica sau geometria analitică, ci la a da cui vrei și cui nu vrei „lecții de viață“. Ne punem în cap că un altul, vecinul, colegul, fiica etc., nu trăiește cum trebuie: de pildă, adoră fleicile la grătar, pe cînd noi sîntem vegetarieni (ori invers), citește ceea ce noi considerăm maculatură, adoră emisiuni de televiziune care pe noi ne fac să urlăm, se îmbracă aiurea, se tatuează, trăiește cu cine nu se cade, detestă pisicile și așa mai departe. Gusturile respectivului ne scot din minți: „Vai, dragă, e atît de primitiv, sau de decadent, sau de grotesc ceea ce face și crede el sau ea!“ Sigur, viața lui nu ne afectează direct, dar indirect ne mîhnește numai, așa, ideea că hăpăie ­mici ca nesimțitul, fără să se gîndească nici la radicali liberi, nici la antioxidanți, nici la colesterol, nici la grăsimi cancerigene și nici, desigur, la bietele animale sacrificate pe altarul gurmandizei lui. Și atunci ce facem, mai ales că ținem grozav la ins? Fiindcă, se zice, „dacă nu l-aș iubi, puțin mi-ar păsa de faptul că se distruge, uite așa, încet-încet, cu ce mănîncă, cu cine iese ori cu altceva!“ Dacă am fi niște barbari egoiști, i-am întoarce spatele pur simplu, lăsîndu-l pradă viciilor sale și felicitîndu-ne că va pieri repede de pe urma lor. Dar nu, noi sîntem civilizați și filantropi, adică fie inspirați de vreo evanghelie, fie iluminați de vreo altă revelație, fie puțuri de știință, în tot cazul pătrunși de sentimente umanitare. Și atunci? Ce facem cu ipochimenul – după caz, ateu ori habotnic, oricum covîrșit de păcate? Ne punem în gînd să-l salvăm. De cine? De anturaj, de fleici, de Diavol, de Dumnezeu, dar în primul rînd de el însuși.

Asta e marea pasiune a civilizatului: să-și salveze aproapele de el însuși, cu deosebire împotriva voinței aceluia. (Căci dacă consimte, se pierde jumătate din haz, nu-i așa?) Modalitățile de salvare au fost și sînt numeroase – unele private, dar multe exercitate la nivel colectiv. Mereu unii trebuie eliberați de năravurile sau alegerile rele (din punctul nostru de vedere) prin legi și regulamente, prin tot felul de norme și recomandări, prin evanghelizări și predici. Ferească Dumnezeu să vrem răul cuiva! Dimpotrivă: noi, păstorii turmei, vrem să ferim turma mică de lupii cei răi și mulți, pe care ea îi ignoră, furișați, cum sînt, fie din străinătatea decadentă, fie de-a dreptul de la Satana. Dacă sîntem credincioși, vrem să-i învățăm pe alții că necredința e o boală și ținem morțiș să-i vindecăm, ca să ajungem cu toții vecini de Rai. Invers, dacă sîntem atei, vrem să-i salvăm pe credincioși de năpasta de a se bizui pe Rai. Inchiziția ardea și tortura eretici nu, chipurile, ca să le facă un rău, ci ca să le mîntuiască sufletele, ceea ce nefericiții care urlau pe rug se încăpățînau să nu priceapă. Or, sufletul e „omul însuși“, așa că bietul corp carbonizat nu avea nici o importanță. Iarăși, Teroarea din Franța revoluționară îi ghilotina pe preoți, ca să mîntuie poporul de opresiunea Bisericii. Cînd a sunat trompeta creării „omului nou“, scopul a rămas nobil: voiam să curățăm „omul vechi“ de prisosurile toxice: printre ele instinctul proprietății, instinctul parental, dorința de libertate. Și pînă la urmă l-am curățat cu totul.

În felul acesta, nenumărați oameni civilizați pe lumea asta și-au găsit în toate timpurile, cum se spune, o mare misiune: în loc să-și „cultive grădina“ în mod egoist precum Candide, în loc să-și ucidă adversarii din foame sau frică, precum orice fiară cinstită și orice canibal onest, s-au coalizat ca să-i sufoce pe adversari din nețărmurită iubire. În general, sportul favorit, în care ne întrecem cu asiduitate, este că „noi“ vrem să-i facem pe ceilalți mai buni, mai ales dacă ei nu vor și ignoră acest bine: eventual, strivindu-i, umilindu-i sau obligîndu-i la ipocrizie. Păcătoșii au pesemne o „falsă conștiință“, cum spuneau marxiștii, care trebuie să le fie extirpată, precum un organ bolnav din trup, pentru a însănătoși întregul. În particular, asta se va întîmpla și la noi cu ocazia celebrului referendum pentru „familia tradițională“. El este, desigur, și o manevră sau o diversiune a actualei Puteri, dar să nu vă imaginați că nu vor fi milioane care vor vota cu entuziasm pentru schimbarea Constituției în sensul oprimării unor păcătoși, spre binele lor, firește. Ce altă ocazie mai bună de a le arăta, dar neapărat cu altruism și bunăvoință, cum e mai bine să trăiască?

Ce relaxare ar fi totuși dacă am avea egoismul, din cînd în cînd, să nu mai vrem să ameliorăm specia ori să salvăm planeta! De cîtă tulburare am feri lumea și pe noi înșine dacă ne-am restrînge la a preda botanica, geometria, grădinăritul și alte asemenea fleacuri, omițînd lecția fericirii. Ne dorim liniștea, pacea? Ce bine ar fi atunci să fim din cînd în cînd și răi!