Lamentație
Există o veche lamentație: deja Socrate se plîngea că oamenii mari ai Atenei, precum Temistocle, Pericle sau Cimon, nu-și pot educa pro-priii copii, spre a deveni la fel de buni și de folositori pentru cetate ca ei însiși. În general, copiii nu pot decît anevoie să evite greșelile părinților, iar aceștia nu reușesc să-și învețe copiii să ocolească erorile pe care ei înșiși le-au făcut, după cum eșuează adesea în a-i face mai buni decît au fost ei înșiși.
Faptul e la fel de adevărat și azi, ca și acum două mii de ani. Pentru a ne referi nu la cadrul personal, ci la cel al societăților în ansamblu, cît de triști sau îngrijorați ne fac să ne simțim noile generații de europeni, care iau libertățile și bunăstarea de care se bucură drept ceva banal și neimportant, nemaivrînd să învețe din istorie cît de greu și cu cîte sacrificii au fost ele obținute. Ascultă atent de vocile „populiștilor“, tratînd cu dispreț avertismentele celor care în trecut au mai auzit, spre detrimentul lor, asemenea voci, sau pur și simplu citesc superficial cărțile de istorie, asta dacă totuși binevoiesc să le mai deschidă. Istoria, de altfel, a încetat de mult să mai fie „magistra vitae“ – dacă a fost vreodată – fiindcă nimeni nu învață cu adevărat altceva decît un conținut intelectual din istorie; dar conținutul afectiv, dramatic, trăit sufletește – singurul determinant pentru modelarea comportamentelor –, rămîne la scară mare aproape incomunicabil, sau oricum foarte greu accesibil. Iar conținutul intelectual poate fi șters, uitat sau combătut cu ușurință cu diferite argumente. Declinul din prezent al liberalismului are, desigur, mai multe cauze locale sau globale de natură demografică sau economică; dar o cauză generală psihologică este sigură: avertismentele trecutului cad pe urechi surde. Unii nu vor, alții nu pot să le asculte, dar cel mai des ei le neglijează ca și cînd n-ar fi. Pentru mulți tineri de azi de la noi, epoca Ceaușescu, de exemplu, e la fel de îndepărtată și de absentă sub raport psihologic ca Evul Mediu. Să ne punem în locul lor: sîntem siguri că n-am privi la fel lucrurile?
Pe de altă parte, ce-ar fi viața noastră dacă, în mod miraculos (sau prin știu eu ce inginerie genetică), am deveni mult mai accesibili afectiv la sfaturile și avertismentele vîrstnicilor și, în general, ale trecutului? Dacă ele ne-ar mișca lăuntric, așa cum ne mișcă prezentul pe care îl trăim?
Desigur, atunci am alege liberalismul și democrația și am refuza din start demagogia politică și autoritarismele, de parcă noi înșine am fi făcut experiența lor sumbră. Am alege mereu numai pe cei mai buni dintre cei care ne cer votul, fiindcă am simți profund ce pățesc cei care nu au făcut asta. Am retrăi emoțional mereu istoria, mai ales pe cea recentă în datele ei teribile. Am avea noaptea coșmaruri din cauza ei. N-am mai repeta ca papagalii că „a fost mai bine pe vremea lui Ceaușescu“. Ne-am feri instinctiv de stîngism și de fascism. N-am mai zice: „Comunismul a fost o idee bună, dar rău aplicată“. Vasile Ernu ne-ar lăsa pe toți reci. Dar ar fi și alte consecințe.
N-am mai mînca hamburgeri, fiindcă le-am simți nocivitatea. Ne-am muta la țară ca să avem aer curat. Am strînge bani ca să-i investim rezonabil, nu ca să-i risipim pe capricii. Nu ne-am mai împrumuta. Am merge pe bicicletă zilnic. N-am mai fi sedentari. Ne am alege super-înțelept locul de muncă. Ne-am cunoaște mai bine și ne-am feri de ambiții exagerate în profesie, de exemplu aceea de a avansa repede. Ne am cultiva grădina în felul lui Candide, dar n-am planta numai flori în ea, ci și legume din care să ne putem hrăni în mod ecologic. În general, n-am mai risca, pentru ca să nu pierdem. Nu ne-am mai căsători, ca să nu riscăm un divorț. Nu ne-am mai îndrăgosti, ca să nu riscăm dezamăgirea. N-am vrea să fim bogați, ca să nu ajungem săraci. Nici copii cred că – dacă vom fi înțelepți – nu vom mai face, ca să nu avem toate necazurile știute de pe urma lor, fie ei mai mici sau mai mari. Dacă am putea, n-am mai fi nici tineri, ca să nu îmbătrînim. Aventura, temeritatea, nesăbuința vor fi improbabile; dar atunci cine va mai avea curajul să inventeze ceva nou? Prea ancorați fiind în trecut, ne-am desprinde și de prezent. Tinerii ar fi deja bătrîni, iar bătrînii n-ar mai avea nici un rost pe pămînt, nici măcar pe acela de a-i confrunta pe tineri cu propriul trecut pe care aceștia acum îl refuză și-l disprețuiesc. Așadar, o lume pe care ar apăsa cu adevărat, afectiv și nu doar intelectual, povara trecutului n-ar mai avea viitor. Renunțînd la risc și la încercare, istoria s-ar opri în loc.
De ce nu? – vor zice unii. În fond, nu-i istoria aproape numai istoria ororilor și a crimelor făcute de om împotriva omului, spre a nu mai vorbi despre restul naturii? De ce ar trebui ea perpetuată în acest mod? Dar există vreun alt mod? Se pare că nu: alegerea nu-i între o istorie bună și una rea, ci între Istorie, cu amestecul ei insuportabil de aventură, oroare, măreție și experiență, și Nimic.
