La început a fost sfîrşitul...
Întrebarea sub al cărei imbold lucrează omul de știință este „De ce?“. O întrebare anticipată de curiozitatea candidă a copiilor, mereu uimiți de fenomenele care îi înconjoară, mereu doritori de răspunsuri prompte și competente din partea adulților: de ce se face noaptea întuneric, de ce îngheață apa, de ce dormim etc. „De ce“ e „motorul de căutare“ al tuturor explicațiilor, iar „explicația“ e percepută, de regulă, ca identificare a cauzelor. A înțelege lumea e a face un inventar cît mai complet al felului în care este ea alcătuită și, în primul rînd, al cauzelor care stau la originea ei: cauzele lucrurilor existente și ale proceselor care au loc în jurul nostru. Încercăm să înțelegem modul de apariție și modul de funcționare ale realului, cu alte cuvinte „legile“ lui.
Întrebarea pe care știința nu și-o pune (și, în fond, nu crede necesar și rezonabil să și-o pună) este „La ce bun?“, „Spre ce țintă?“ Nu „Din ce cauză?“, ci „În ce scop?“. Nu un „de ce“ cauzal, ci unul final. Acest tip de interogație e alocat religiilor și metafizicii: „De ce mai curînd există ceva decît nimic?“ Încotro ne îndreptăm? Care e „proiectul“ universului? Care e sensul realului? Sînt întrebări despre rostul lucrurilor, nu despre „mecanica“ lor. Sînt întrebări (în cazul religiei) despre intenția fondatoare a lumii create. Există o asemenea intenție? Și dacă da, poate fi ea aproximată? Iar dacă nu, cum putem evita sentimentul absurdului existențial? Ne putem declara satisfăcuți cu gîndul că tot ceea ce există este o întruchipare a hazardului, împlinire aleatorie a unei probabilități minimale sau expresia lineară a unei legități abstracte și oarbe? Pe scurt: există un înțeles al lumii? Și care ar putea fi subînțelesul acestui înțeles?
La nivel microcosmic, toate aceste întrebări deschid problema destinului individual. Are viața fiecăruia dintre noi un sens (ceea ce, la propriu, înseamnă o direcție), o finalitate? Despre cauzele ei avem o imagine (parțială) datorită științelor de azi. Dar despre scopul ei? Sau scopul e ceva pe care noi îl adăugăm, în mod liber, intervalului de timp care ne e „dat“?
Aristotelic vorbind, destinul e un răspuns la întrebarea despre „cauza finală“ a vieții, despre felul în care lucrează această cauză finală pentru a organiza, în chip adecvat, parcursul biografic al fiecăruia. Destinul ar putea fi, pentru alcătuirea vieții noastre, ceea ce este logica pentru gîndire: setul de reguli care duc de la premisă la concluzie.
Lumea științei evacuează problema finalității ca fiind inabordabilă cu instrumentarul rațiunii curente și, ca atare, irelevantă. Nu putem vorbi despre ceva pre-scris și, deci, pre-dictibil. În cel mai bun caz, putem tatona granițele „calculabilului“. Putem afla cauzele unui fenomen, putem anticipa, pornind de la ele, graficul – virtual sau real – al desfășurării lui, dar nu mergem pînă la a ne pune problema amplasamentului lui, a rostului lui în economia Ființei. Știm de ce ninge și știm ce efecte poate avea ninsoarea. Eventual, putem și prevedea momentul declanșării ei, amploarea ei, durata ei. Dar nu știm – și din unghi rațional-pragmatic nici nu ne interesează – unde se situează ninsoarea între meteorologie, lirism, simbolism, „soartă“. Cum se intersectează existența ninsorii cu metabolismul cosmic, cu ordinea complicată a lumilor, cu semnificația globală a cosmosului. Și cu destinul particular al unor inși a căror viață a fost modificată, marcată, poate scurtată, de o anumită experiență a zăpezii. Zăpada e, cu siguranță, altceva pentru mine și pentru Nansen. Sau pentru Edmund Hillary. Sau pentru un arab care o vede pentru prima oară în viață. Știm cum ne reproducem, dar simțim, în plus, nevoia să pricepem de ce „fenomenul“ se petrece într-o variantă care include exaltanta (și primejdioasa) dimensiune a plăcerii, cu rezultate morale, sociale, psihologice, religioase greu analizabile. Ne putem întreba și de ce mecanismul recuperării energetice e legat, necesarmente, de somn. Și toate astea sînt doar împrejurări fizice imediate, conjuncturi „banale“. Dar viața noastră are „mistere“ mai mari și mai semnificative.
Fapt e că nu putem înțelege cu adevărat ceva fără să includem, în înțelegerea noastră, cunoașterea sensului, a finalității. Finalitatea este, în definitiv, parte a cauzalității, căci nu există început fără pre-figurarea țintei, a sfîrșitului. Pe de altă parte, e limpede că finalitatea e, adesea, partea necunoscută, obscură, a cauzalității. Atunci însă se pune problema dacă nu cumva numim „cauză“ doar o jumătate din „explicația“ unui fenomen. Cealaltă jumătate se pierde în nebuloasa scopului. Religiile rezolvă lucrurile transferînd competența finalității în sfera competenței divine, singura care – ca Providență – deține cunoașterea ansamblurilor și, în consecință, poate gîndi, pînă la capăt, dimensiunea finală a cauzalității. Nu asta înseamnă oare „La început a fost Cuvîntul“? Căci „Logos“ nu înseamnă doar Cuvînt, discurs, ci și „rațiune“, ordine universală, lege, rațiune de a fi, temei. Ba chiar destin, rost. Constantin Noica propunea, de aceea, traducerea celebrei sintagme prin „La început a fost Rostul“ (jucînd pe sursa „rostrum“ a termenului românesc, legată și de „rostire“). Inteligența supremă n-ar fi avut inițiativa Creației dacă n-ar fi avut, mai întîi, reprezentarea integrală a sensului ei. Iar dacă sensul se exprimă ca finalitate, ca înțeles și încheiere necesară a lumii, atunci putem spune că „ideea originară“ e de nedespărțit de ideea finală a lucrurilor: „La început a fost Sfîrșitul!“ O presupoziție care poate fi punctul de lansaj pentru o posibilă teorie a destinului.
(Comentariu provocat de lectura primelor pagini din Paul Jaeger, Vorsehung. Beiträge zur Schicksalsfrage, Karlsruhe, 1923)
