La ce servește Academia Română?
S-a mai discutat din cînd în cînd – și uneori critic – despre Academia Română și despre rolul ei în viața țării. Și motive de critică ar fi destule. Nu mă voi referi acum la dezinteresul (despre care iarăși s-a mai vorbit din cînd în cînd) acestui forum pentru cooptarea în rîndurile sale a unor intelectuali străluciți, cu contribuții de prim ordin la cultura română. Nici nu voi schița o nouă listă cu numele absente din domeniul socio-uman și literar (iar în unele cazuri, irevocabil absente, căci respectivii au decedat între timp). Spun doar că lipsa acelor nume nu face onoare Academiei Române.
Absențele respective nu sînt însă, cred, întîmplătoare, ci au, în multe cazuri, un substrat „ideologic”, ca să spunem așa: pe scurt, mai ales de cînd președintele Academiei Române a devenit istoricul Ioan-Aurel Pop, instituția a devenit tot mai îngust-naționalistă (fără a fi fost nici înainte „cosmopolită”, Doamne ferește!). O dovadă este omagierea de acum cîteva zile a medicului Nicolae Paulescu, membru post-mortem al Academiei – ceea ce a generat o scrisoare deschisă a unor intelectuali (pe care am semnat-o și eu) și o critică severă din partea deputatului liberal Alexandru Muraru, reprezentant special al Guvernului pentru Combaterea antisemitismului și xenofobiei. Citez din textul acestuia: „O instituție de talia Academiei Române nu poate să ignore activitatea politică antisemită a lui N. Paulescu, care a pus, printre altele, bazele ideologice ale exterminării unei categorii etnice și religioase din societatea românească”. Iar faptul că la ceremonie au participat și doi reprezentanți ai comunității evreiești din România – dna Irina Cajal, subsecretar de stat la Ministerul Culturii, și dl Aurel Vainer – nu creditează deloc ceremonia foarte discutabilă a Academiei Române, ci doar îi discreditează pe cei doi, ceea ce scrisoarea deschisă la care m-am referit o spunea răspicat, cerînd demitarea celei dintîi din funcția pe care o ocupă. Dar problema este să înțelegem – și nu prea reușim – demersul însuși al Academiei Române.
Așadar, pe de o parte, Academia Română se implică în comemorări ale unor personaje istorice discutabile chiar și științific (rolul decisiv al lui Paulescu în izolarea și obținerea insulinei e problematic, spre deosebire de ceea ce cred „protocroniștii” români), pentru a nu mai vorbi despre aspectele detestabile moral și ideologic ale omului; pe de altă parte, ea rămîne distantă față de alte demersuri, pe care s-ar fi cuvenit să le susțină. O scrisoare deschisă adresată președintelui Iohannis, semnată de un număr important de universitari, cercetători și doctori în științe, dar și de mai multe organizații civice, cerea ca Ministerul Educației să renunțe la intenția de a schimba metodologia CNADTCU pentru confirmarea unui plagiat academic. Ideea scrisorii era că schimbările propuse, birocratizînd inutil demersul de verificare, îngreunau mult confirmarea unui plagiat, ajutînd astfel, fie și involuntar, plagiatorul să scape. Președintele a răspuns prompt, îndemnîndu-l pe ministru să țină seama de criticile formulate.
Or, printre onorabilii și numeroșii semnatari ai scrisorii deschise n-am întîlnit numele lui Ioan-Aurel Pop, deși domnia-sa este nu numai președintele Academiei Române, dar și președintele CNADTCU. N-am întîlnit nici Academia Română printre organizațiile care au semnat scrisoarea. Să fie instituția ca atare și președintele ei dezinteresați tocmai de integritatea academică, ce a avut atîta de suferit în ultimul deceniu, cel puțin, în România? Se pare că pronunțările și tăcerile Academiei Române vin în contratimp cu etica.
Și vorbind de tăceri: vocea Academiei Române, forul științific suprem al țării, mi se pare că aproape lipsește din rîndul acelora care, în aceste săptămîni și luni, ar trebui să încurajeze vaccinarea anti-COVID-19. Am văzut, ce-i drept, un interviu pro-vaccinare de la începutul anului al profesorului Victor Voicu, președintele secției de Științe Medicale a Academiei. Doar că de atunci a trecut destul timp, iar vaccinarea zilnică în România a ajuns la cifre foarte mici. N-ar fi putut face nimic aici Academia Română sub raport instituțional? N-ar ajuta prestigiul său instituțional în încurajarea vaccinărilor? Probabil că da, dar iarăși – tăcere.
Există, din păcate, unele indicii – ghidîndu-ne după unele comunicate sau texte mai vechi – că în rîndul unor membri influenți ai Academiei, inclusiv din conducere, au ceva trecere teze conspiraționiste, a căror afinitate „chimică” pentru naționalismul radical pare să fie foarte mare. De altfel, academicianul Pop semna, în aprilie 2020, un articol conspiraționist în care susținea că regulile de carantinare mai severe, impuse în timpul stării de urgență vîrstnicilor, spre a-i proteja de îmbolnăvire, ar fi ținut de fapt de o intenție ascunsă a statelor de a-i elimina din viața socială și chiar din viața ca atare, deoarece ei consumă multe resurse și „nu produc nimic în schimb”! Nu știm să fi sosit între timp o retractare sau un punct de vedere mai realist și justificat științific din partea președintelui Academiei.
Conspiraționism, toleranță la antisemitism, naționalism, destulă complezență față de impostură, tăcere în locul denunțării miturilor antivacciniste. Mă întreb și eu – și nu sînt singurul – la ce mai servește Academia Română. Nu, desigur, pe cine servește, căci asta e limpede.
