La ce bun manualele?
E o întrebare la modă: cum să fie, cîte să fie, să fie sau să nu fie? Manual unic? Seamănă a totalitarism. Să existe și auxiliare! Dar cîte? Cineva e de părere că „manualul cel mai bun e manualul potrivit unei anumite clase de elevi“. Dar atunci, la limită, am putea avea drept criteriu nu clasa, ci nevoile și structura fiecărui elev în parte. Sau mai bine: fiecare profesor să-și construiască propriul manual. O părere larg acceptată este că manualele curente – și învățămîntul școlar în genere – sînt prost gîndite, pentru că pun accentul pe „informație“ (respectiv pe memoria învățăcelului) și nu pe „competență“ (respectiv pe dezvoltarea unor abilități existențiale și intelectuale utile). Se mai adaugă că un manual bun trebuie să fie „fascinant“, plin de „mister“, de „jocuri“, de poze, de felurite manevre de seducție. Cînd nu e așa, copiii „se plictisesc“. Oricum, au prea multe ore de curs și prea multe lecții pentru acasă. La rîndul lor, dacă sînt întrebați, elevii reacționează, așa cum era de așteptat, diferențiat: de la cel care și-ar dori ca „manualul de istorie să-l aibă pe „Ștefan cel Mare pe copertă“ la cel care ar prefera coperte cu „kendama“. (Nu știți ce înseamnă? Nici eu! Dar am aflat, descurcăreț cum sînt, că e un foarte la modă joc japonez cu bilă.) Mai „branșat“, alt elev e de părere că „manualul ideal este tableta“. Mie unuia mi-a plăcut cel mai mult o declarație a tînărului Andrei Tănăsescu (din clasa a XI-a): „Cel mai bun manual este profesorul!“ Aici e cheia: cu un manual bun, un profesor inapt poate provoca dezastre, în vreme ce, chiar cu un manual prost, un profesor bun poate face minuni. Asta nu înseamnă că nu contează calitatea obiectivă a manualului. Dar educația este, prin excelență, o „întîlnire față către față“: calitatea interlocutorilor e decisivă.
Nu voi complica dezbaterea, adăugîndu-i infinite nuanțe. Voi formula doar, în trei puncte, reacția unui „conservator“ (probabil) defazat, obosit de inflația părerilor „despre“, fără consecințe imediate, prizonier al propriilor experiențe:
1) Opoziția „informație – competență“ mi se pare insuficientă. Mai întîi că ele nu se exclud. Dimpotrivă. Nu poți fi cu adevărat „competent“ în viața post-liceală dacă nu ești bine informat. Și, invers, informația e bagaj sterp dacă nu e mînuită cu îndemînare pragmatică. Esențial este însă că educația include, obligatoriu, și un al treilea termen: „formarea“ personalității, modelarea omului „întreg“, infuzia de valori, de bun-gust, de bună-cuviință, de angajare comunitară. Wilhelm von Humboldt a făcut, încă din secolul al XIX-lea, o distincție capitală între „Ausbildung“ (instrucție aplicată, educație specifică, profesională) și „Bildung“ (configurare a „persoanei“, construcție a omului „deplin“, stimulare a „normalității“ – adică a adaptării la „norma“ umanității). Ca să fii un bun medic sau un bun tîmplar, trebuie să „înveți“, tehnic, să-ți faci meseria („Ausbildung“). Ca să fii om adevărat, trebuie să fii mai mult decît un profesionist și mai mult decît un „descurcăreț“ cu „competențe“ lucrative: trebuie să fii rezultatul unui efort de „Bildung“, de modelare integrală.
2) Are mare succes vorba unui profesor finlandez de matematică, întrebat ce îi învață el pe copii. „Să fie fericiți!“ Sublim! Dar să zică mersi dacă îi învață tabla înmulțirii! Profesorul de liceu trebuie să fie un model, dar nu un „guru“, un duhovnic, un salvator de suflete. Ideea – tot mai răspîndită – că „fericirea“ se poate „preda“ după un rețetar în doi-trei pași, cum se învață mersul pe bicicletă sau înotul, e o idee de om prost. Sau de ipocrit șmecher. Pe-aproape e și ideea că, la școală, elevul nu trebuie să se plictisească, să se simtă constrîns, să aibă sentimentul „corvezii“. „Firească“ e joaca, „libertatea“, suspensia regulilor, a concentrării, a transpirației. Evident că profesorul trebuie să se străduiască să nu practice pedagogia ca pe o exploatare de sclavi, ca pe o înregimentare ostășească. Dar dacă te duci la școală să te joci, mă întreb unde te duci cînd vrei chiar să te joci?! Ca să nu mai spun că a induce copilului ideea că efortul și disciplina sînt abuzuri draconice e mai curînd a-l pregăti pentru pensie decît pentru viață…
3) Mai periculoasă decît inflația informației și a răsfățului ludic este manipularea ideologică a elevilor: educația înțeleasă ca un corelativ al îndoctrinării. Ca pe vremea mea: tot ce nu era în acord cu politica partidului și cu perspectiva unui „viitor luminos“ era blamabil și interzis. Acum, a apărut un trend care interzice, țanțoș și nătîng, tot ce nu e conform cu sloganurile unei „corectitudini“ gata-făcute. Viața nu e policromă, nu e un amalgam de „bune“ și „rele“, ci o luptă între „buni“ și „răi“, în care „răii“ nu trebuie doar înfierați, ci, pur și simplu, tratați ca „inexistenți“. Excludem din programă Baltagul, fiindcă vorbește despre agresivitatea masculină. Excludem, de asemenea, Mara lui Slavici, lirica „tristă“ a lui Eminescu, proza sufocată de „regionalisme“ a lui Creangă. De ce să învețe copiii ce e aia o „tolbă“, sau un „pocinog“, cînd, în viața zilnică, ei au de-a face cu „pinterest“, „kendama“ și „vlog“? Cu asemenea criterii, vom arunca la gunoi mai toată producția culturală a lumii: de la nuduri (instrumentalizarea femeii…) la pictura religioasă (manipulare antiștiințifică), de la Iliada (prea mult război) la Meșterul Manole (uciderea unei gravide prin zidire), de la Platon (antidemocratic) la Caragiale (antipatriotic) ș.a.m.d. O doamnă profesoară preferă Shakespeare. Shakespeare? Ăla cu Othello (rasism), cu Titus Andronicus (14 asasinate, din care 9 au loc pe scenă, în fața spectatorilor), cu Macbeth? Aceleiași doamne i se pare mai „corectă“ Cartea Junglei (plină, totuși, de discriminarea animalelor, cu tigri răi și pantere bune). Sau Arghezi (valorificînd artistic „bube, mucigaiuri și noroi“?). Gata! Copiii noștri vor citi doar povești cu zîne, vor vedea doar telenovele cu happy-end și vor moțăi în sosuri roz, fără dramă, fără „rele“, fără riscuri. Dacă asta e „linia“, nu pot decît să mă bucur că am scăpat de copilărie.
