Jurnal de vacanţă
Nu mă pot abţine! Sînt în vacanţă, dar continui să mă uit, fie şi frugal, la televizor şi să răsfoiesc ziarele. De cîteva zile, ştirea cea mai intens mediatizată, cea mai „breaking“, pe toate canalele, este modificarea dramatică a siluetei lui Gigi Becali. Se pare că omul s-a îngrăşat vreo şase kilograme! Oare de ce? Jurnaliştii noştri au anchetat profesionist situaţiunea şi au aflat: dl Becali primeşte de-acasă pachete cu mîncare conţinînd mai ales brînză de oaie. Sînt invitaţi să analizeze problema cîţiva specialişti (nutriţionişti, medici, producători de lactate etc). E limpede. Dl Becali mănîncă prea multă brînză de oaie. Cu roşii. Or, brînza de oaie îngraşă. Înghiţi nouă grame şi te alegi cu nouăzeci de calorii. Unde mai pui că, fiind în arest, dl Becali se mişcă mult mai puţin decît o făcea în stare de libertate. Fapt e că Domnia Sa e în pericol. Specialiştii ne explică în ce măsură colesterolul poate cauza grave defecţiuni organice: hipertensiune, scleroză, atac cerebral, infarct, diabet şi cîte şi mai cîte nenorociri de aceeaşi anvergură. După ce o echipă de călugări athoniţi au venit la Bucureşti ca să se roage pentru binefăcătorul lor, ar trebui, poate, ca şi Parchetul, Parlamentul, societatea civilă şi Bruxelles-ul să declanşeze o acţiune competentă pentru oblojirea sănătăţii lui. Să-l rugăm cu toţii să mănînce mai puţin, să-i alcătuim un regim igienic, să-i procurăm oaie „light“.
N-aş vrea să fiu greşit înţeles. N-am o răfuială personală cu dl Becali. Şi nu m-aş bucura să-l ştiu bolnav. Dar ideea că dieta D-Sale a devenit o chestiune de interes general, că gazetarii autohtoni, în plină inaniţie informaţională, mă năpădesc, zile de-a rîndul, cu neliniştile lor ipocrite cu privire la bolul alimentar al ilustrului nostru concetăţean (ajuns, de altfel, vedetă de „prime time“ tot prin strădaniile lor nătînge) mă indispune şi mă îngrijorează. Încet-încet, te identifici cu lucrurile la care eşti atent. Ştiriştii noştri ar merita să trăiască o asemenea metamorfoză: să semene cu ceea ce relatează, să miroasă, tot mai apăsat, a burduf expirat şi a lapte acru. Mă opresc aici. În definitiv, risc şi eu să mă contaminez, zapînd, de vidul insidios al micilor ecrane autohtone.
* * *
Îmi place mult Sibiul. M-am obişnuit să petrec, în fiecare an, două-trei săptămîni pe străzile şi terasele lui. Şi mă simt personal ofensat cînd unii sibieni întreprinzători îmi strică cheful şi strică imaginea oraşului lor cu triste nereguli „comerciale“. Cu vreo doi ani în urmă, am fost victima unui serviciu toxic la una din şarmantele cafenele de pe strada principală. Anul acesta, am vrut să mă răcoresc cu un gin tonic în Piaţa Mare. Am ales un bistro cu nume destul de pretenţios („L’Atelier Bistro Cafe“) şi am făcut comanda. Am primit un pahar în care pluteau şase (şase!) felii de lămîie: trei galbene şi trei verzi. Plus patru cuburi de gheaţă. În spaţiul minimal rămas gol nu mai încăpuse, cred, decît o linguriţă de gin şi o ceşcuţă de apă tonică. Aveam deci de băut, strecurîndu-mă cu greu printre citricele înghesuite în pahar, un fel de limonadă apoasă cu un vag gust de ienupăr. Preţul: 14 lei. Am băut gin tonic peste tot pe unde am umblat, după ce Nicolae Steinhardt, pe la sfîrşitul anilor ’70, m-a sfătuit să gust cu prima ocazie delicioasa băutură, necunoscută încă pe atunci la noi. Nicăieri n-am primit ceva atît de grosolan falsificat ca la cafeneaua sibiană din Piaţa Mare. Era ca în bancul de pe vremuri, cu reţeta supei de pui posibilă sub Ceauşescu: pui apă, pui morcovi, pui leuştean şi pui nu mai pui! Aşa şi la bistroul „L’Atelier“: pui lămîie, pui gheaţă, pui niţică apă tonică şi gin nu mai pui. Cu vanitatea inutilă a celui care nu vrea să fie luat de prost, m-am dus la barman, cu paharul (încă plin de ingrediente), din care băusem, de sete, tot ce se putea bea. I-am spus că tocmai a patentat o şmecherie ieftină. Omul nu s-a întristat. Tinerel, aproape inocent, s-a oferit să repare lucrurile oferindu-mi pe loc un alt gin tonic, unul „adevărat“. „Din partea casei!“ Tot e bine, mi-am spus. Ar fi putut să mă ia la goană, sau să-mi dea cu shaker-ul în cap. Nu e încă totul pierdut în ospitaliera şi omenoasa noastră patrie!
Am refuzat, totuşi, ginul revizuit şi m-am grăbit să mă întorc la computer, ca să-mi scriu articolul. Cu un pahar de apă rece alături.
