Jocul de-a spionii

Mulţumită lui Edward Snowden, ştiu acum că Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite mă spionează. Folosind Google, Facebook, Verizon şi alte companii de Internet şi comunicaţii, strînge o cantitate imensă de informaţii care conţin, fără îndoială, date despre e-mail-urile pe care le trimit sau pe care le primesc, telefoanele sau cărţile de credit pe care le folosesc.

Pentru că nu sînt un cetăţean al Statelor Unite, totul este perfect legal. Dar chiar dacă aş fi fost american şi chiar dacă informaţiile personale n-ar fi constituit neapărat o ţintă directă pentru operaţiunile de supraveghere, cel mai probabil că ele tot ar fi fost colectate.

Ar trebui să mă scandalizeze această invadare a vieţii private? După 30 de ani, scenariul lui George Orwell din 1984 a devenit, în sfîrşit, realitate? Este Big Brother cu ochii pe mine?

Totuşi, aceste lucruri nu mă scandalizează. Bazîndu-mă pe ceea ce ştiu pînă acum, nici nu mă prea interesează. Este puţin probabil ca cineva să-mi citească e-mail-urile sau să-mi asculte convorbirile pe Skype. Volumul de informaţii digitale stîrnse de ANS face ca aceste lucruri să fie imposibile.

În schimb, prin aceste softuri se pot extrage informaţii pe baza cărora se alcătuiesc tipare ale unor activităţi suspecte, tipare folosite mai apoi de analiştii serviciilor de securitate, în speranţa depistării teroriştilor. Acest proces nu diferă prea mult de cel folosit de companiile care colectează şi analizează date pentru a-şi eficientiza reclamele, găsindu-şi, astfel, un public-ţintă, sugerîndu-ne chiar şi online răspunsuri pe care, probabil, le căutăm.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu se referă la tipul de informaţie pe care guvernele sau companiile o adună, ci la ce este aceasta folosită mai apoi. Ar fi scandalos dacă – de exemplu – ar exista dovezi că guvernul SUA foloseşte informaţii private pentru a-i şantaja pe politicienii străini în servirea intereselor americane, sau dacă asemenea informaţii ar ajunge la presă, din dorinţa de a defăima politica Statelor Unite. Asta ar fi de-a dreptul scandalos.

Totuşi, dacă nimic din toate acestea nu s-ar întîmpla, dacă există garanţii eficiente care să ne asigure că nimic rău nu se va produce, se ridică alte probleme: acest efort uriaş de a strînge informaţii chiar ne protejează împotriva terorismului? Şi, pînă la urmă, „face el toţi banii“?

ANS pretinde că supravegherea comunicaţiilor a împiedicat peste 50 de atacuri teroriste, din 2001 şi pînă în prezent. Nu ştiu cum să apreciez această afirmaţie, fără să mă întreb dacă acele atacuri n-ar fi putut fi împiedicate şi prin alte metode.

Problema rentabilităţii este încă şi mai greu de evaluat. În 2010, Washington Post a publicat un raport important despre „Top Secret America“. După o investigaţie de doi ani, care a implicat mai mult de 12 jurnalişti, Post conchidea că nimeni nu ştie, de fapt, cît costă operaţiunile Agenţiei de Securitate – nici cîţi oameni sînt angajaţi.

La acel moment, Post afirma că 854.000 de oameni deţin certificate de securitate „top secrete“. Azi, numărul raportat este de 1,4 milioane. (Numărul mare de angajaţi te face, totuşi, să te întrebi dacă folosirea datelor personale în scopul şantajului ar putea fi evitată.)

În ciuda a tot ceea ce am crede noi despre programul de supraveghere al ANS, fără îndoială că guvernul Statelor Unite a exagerat în privinţa dezvăluirii informaţiilor. A revocat paşaportul lui Snowden, cerînd guvernelor din alte ţări să refuze orice cerere de azil politic care ar veni din partea acestuia. Mai presus de toate, se pare că SUA au fost în spatele refuzului aparent al Franţei, Spaniei şi Portugaliei de a permite spaţiu aviatic aeronavei preşedintelui Boliviei, Evo Morales, care se întorcea acasă, din Moscova, pe motiv că Snowden ar putea fi la bord. Morales a fost nevoit să aterizeze la Viena, iar liderii Americii Latine au fost furioşi, luînd gestul drept o insultă.

Suporterii democraţiei ar trebui să se gîndească, îndelung şi temeinic, înainte de a urmări legal oameni precum Julian Assange, Bradley Manning sau Snowden. Dacă presupunem că democraţia este un lucru bun, ar trebui, atunci, să susţinem şi dreptul publicului larg de a cunoaşte cît mai multe despre activitatea guvernului liber ales. Snowden a afirmat că a divulgat aceste secrete pentru că „oamenii trebuie să hotărască singuri dacă aceste politici sînt bune sau nu.“

Din acest punct de vedere, are dreptate. Cum poate o democraţie să determine dacă este necesar genul de supraveghere ca cea dirijată de ANS, dacă oamenii nu au habar că aceasta există? Într-adevăr, divulgările făcute de Snowden au relevat şi faptul că directorul Agenţiei, James Clapper, a indus în eroare Congresul american în legătură cu programul de supraveghere, în mărturia sa din luna martie, care a avut loc în cadrul audierii ţinute de către Comisia de informaţii a Senatului.

Cînd Washington Post a publicat, alături de The Guardian, informaţiile oferite de Snowden, americanii au fost întrebaţi dacă sînt pro sau contra programului de strîngere de informaţii derulat de ANS. 50% dintre repondenţi au fost pro. Totuşi, în acelaşi sondaj, doar 43% au fost în favoarea urmăririi penale a lui Snowden, în timp ce 48% s-au declarat contra.

De asemenea, sondajul a indicat şi un procent de 65% de oameni care se declarau în favoarea unei audieri publice a ANS, în ceea ce priveşte programul de supraveghere. Dacă s-ar întîmpla acest lucru, ar fi datorită dezvăluirilor lui Snowden.

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor laureat la Universitatea Melbourne. A publicat, printre altele, volumele One World, The Ethics of What We Eat (împreună cu Jim Mason) şi The Life You Can Save.

Copyright: Project Syndicate, 2013.
www.project-syndicate.org

traducere de Stela GIURGEANU