Interviul de televiziune
Întîmplarea face să fiu de peste o lună la Berlin, invitat de un Colegiu de Studii Avansate, unde am fost bursier acum treizeci de ani. Inevitabil, delirul planetar stîrnit de Vladimir Putin mă face să petrec zilnic multă vreme dinaintea ecranului de televiziune: știri, dezbateri, interviuri, filme documentare. Săptămîna trecută am publicat și eu o tentativă de a explica inexplicabilul, răspunzînd cîtorva întrebări „de actualitate“. Nu reiau, acum, subiectul. Vreau doar să consemnez tipul de profesionalism pe care gazetarii de-aici, din Germania, îl ilustrează în eforturile lor de fiecare zi. Se formulează întrebări, se livrează informații, se convoacă specialiști și politicieni de toate culorile, se fac analize, se stimulează diversitatea de opinie, dar și competența temeinică. Polemica, dacă apare, e susținută cu rigoare, cu politețe, fără absolutisme sumbre, fără suficiență autocomplezentă. Și mi-am adus aminte de un text propriu, scris prin 2008, sub impactul versiunilor autohtone ale interviului de televiziune. Îl reiau, în speranța că ar putea fi o reflecție utilă pentru o bună (re)așezare a gazetăriei de criză, într-un moment tragic al istoriei contemporane. Nu-l luați ca pe un verdict critic, ca pe un abuz pedagogic, ca pe o bombăneală fudulă. E doar o oftătură fără mari iluzii...
Intervievatorul e cineva care stă de vorbă cu altcineva (politician, scriitor, sportiv, actor etc.) în beneficiul privitorilor. Această situaţie aparent foarte simplă are, din cîte îmi dau seama, cîteva reguli, care garantează calitatea rezultatului.
1) Intervievatorul trebuie să fie simpatic fără histrionism, amabil fără idolatrie, provocator fără să fie obraznic. El e, esenţialmente, un prilejuitor. Bine informat, capabil de opinie personală, dar preocupat în primul rînd să aducă la rampă opinia inerlocutorului, intervievatorul va şti să dozeze cum trebuie ofensiva întrebării şi discreţia propriei prezenţe. Pe scurt, el va şti să fie simultan prezent şi absent, şarmant şi imperceptibil. Nu va arunca priviri complice către spectatori, nu se va strădui să fie, clipă de clipă şi cu orice preţ, distractiv, „tare“ (mai tare decît invitatul său), funny („fucking funny“ – ar spune argoul contemporan).
2) Decorul conversaţiei va evita orice conotaţie de solemnitate. Convorbitorii stau confortabil, de preferinţă nu faţă-n faţă şi nu dinaintea unei mese. Sînt preferabile fotoliul, canapeaua, dacă nu chiar minimalismul scaunului. Cei care se ocupă de imagine nu vor umbla după efecte optice insolite, după unghiuri fistichii, cadraje sofisticate, prim-planuri horror. Scopul e obţinerea senzaţiei de normalitate, de firesc.
3) Firescul e şi regula dialogului. Nici trivialitate descalificantă, nici metafizică ostentativă. Se stă, efectiv, de vorbă, adică nu se aleargă în toate direcţiile deodată, nu se face concurs de replici hoaţe. Se caută subtilitatea, dar nu afectarea „fină“. Nimeni nu încearcă să „încuie“ pe nimeni, chiar dacă discuţia se poartă fără menajamente filistine. Între doi inşi suficient de inteligenţi, nu e nevoie de scremete pentru ca dialogul să fie stimulator.
4) Alegerea invitatului e, pentru un intervievator profesionist, operaţiunea cea mai grea şi cea mai importantă. Cele mai plate, mai previzibile, mai inutile interviuri sînt cele cu politicieni în funcţie. Iar dacă ele sînt, dimpotrivă, prea amuzante, iar nu e bine. Politica nu trebuie să fie o formă de entertainment. Decisivă e adecvarea dintre temă şi invitat. Nu-l chemi pe Hagi să discuţi despre pictura olandeză şi nici pe Patapievici ca să afli ceva despre poşete. (Deşi, adesea, tocmai asemenea alăturări trec, în presa noastră, drept „deştepte“.)
Adaos 2022: La noi a apărut, de ceva vreme, ideea (și practica) gazetăriei de grup amical. Cîțiva „cunoscuți“ cu opinii în general consonante stau de vorbă, oferindu‑și reciproc ocazia unei taclale de club. Se pun în valoare unul pe altul, au aerul unui consorțiu de experți, care manipulează istoria contemporană pentru a-și etala abilitățile „hermeneutice“ proprii. „Interpretarea“ e mai degrabă „înscenare“ șmecheră, diferența de opinie e regie teatrală sau hîrjoană prietenească de dragul audienței... Știi cam dinainte ce vei auzi și îți dai seama repede că nu te-ai întîlnit cu realitatea pe care vrei să o înțelegi, ci cu un mic grup de portrete „meseriașe“, bucuroase să pună țara la cale, printr-o hîrjoană veselă. Ei întreabă, ei răspund, ei cad de acord, înainte ca tu să-ți faci vreo idee despre temele dialogului, despre situația „din teren“ și despre competența reală a interlocutorilor.
