Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip „uman”. Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere, să-l facă să se simtă ca acasă sau ca între prieteni. Sînt de acord că e nevoie de politeţe, de cordialitate, de respect. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă. În ce mă priveşte prefer instituţiile care „merg ceas”, care au adică rigoarea şi eficienţa previzibilă a unui mecanism. Nu te alintă, nu ţi se dedică orbeşte, nu se gudură pe lîngă tine, dar îţi rezolvă problemele riguros şi prompt. Nu e cazul la noi. Problema instituţiilor noastre e tocmai componenta lor „umană”, prea umană. Nu sînt nişte angrenaje bine unse, ci nişte alcătuiri de tip organic, nişte vietăţi capricioase, cu reacţii greu de anticipat. Odată ce le-ai trecut pragul, te afli în plină aventură. Dacă ai noroc şi te înţelegi „omeneşte” cu reprezentanţii instituţiei, o vei părăsi sedat, cu soluţia în buzunar. Dar de regulă n-ai noroc. De regulă ai de a face nu cu un mecanism, ci cu o dihanie. Nu cu ceva funcţional, ci cu cineva dominat de umori, stări, impulsuri şi inhibiţii. Instituţiile noastre sînt cînd obeze, cînd anemice, cînd constipate, cînd incontinente, cînd băţoase, cînd blegi. Au migrene, crampe, ameţeli, alergii. Sînt fie lacome, fie uscăţive, fie gripate, fie convalescente. Ferească Dumnezeu să pici pe o indispoziţie, pe o plictiseală difuză, pe un spleen. Trebuie să ai grijă cum vorbeşti şi cum te porţi. Trebuie să fii drăgălaş, cuminte, mulţumit cu ce ţi se oferă. Modelul e acela al clientului care, aflat la tejghea, cere favoruri vînzătorului atotputernic. Observatorii apuseni n-au priceput niciodată această curioasă răsturnare a rolurilor. Ei ştiu că vînzătorul e acela care trebuie să-l atragă pe cumpărător, să-l îmbie, să-l convingă, să-l narcotizeze. Ei bine, nu! Vînzătorul e suveran. La fel, instituţiile. Ele trebuie înduplecate, curtate, confirmate clipă de clipă în suveranitatea lor. Au sensibilităţile şi idiosincrasiile lor, au zile rele şi zile bune, au stupori, melancolii şi hachiţe. Au „faţă umană”. Cum să nu-ţi doreşti, confruntat cu această patologie, structura rece, egală cu sine, a unui mecanism neutru, bine reglat?

Există, însă, şi o patologie de sens contrar. Alături de instituţii „umanizate” în mod inadecvat, avem adesea de a face și cu oameni „instituţionalizaţi”, adică înstrăinaţi de propria lor umanitate. Un caz clasic este dictatorul. Obişnuit să asume postura monumentală a unei instanţe suprapersonale, el nu-şi mai percepe concetăţenii ca interlocutori, ci ca petenţi indemni. Dictatorul se substituie, uzurpator, instituţiilor legitime, adoptă impasibilitatea statuii şi inviolabilitatea unui decret divin. Mişcarea lui seamănă tot mai mult cu aceea a unei păpuşi mecanice, a unui Golem cu fiziologie standardizată. E o schemă inabordabilă, o abstracţiune cu efect criminal.

Un alt caz este birocratul. Şi el a pierdut flexibilitatea vitală a umanităţii. E „instituţionalizat”, în măsura în care a sacrificat, treptat, frăgezimea persoanei, graţia spontaneităţii, sensul comunicării libere. Instalat, ca un mărunt subansamblu, în pîntecul aseptic al instituţiei pe care o slujeşte, el trăieşte prin ea, respiră prin delegaţie, îţi anulează, sinucigaş, chipul. Dictatorul ilustrează supraumanitatea arbitrară a instituţiei, în vreme ce birocratul ilustrează stearpa ei subumanitate.

În sfîrşit, un caz, din păcate, foarte răspîndit este acela al autocratului: la scară mare sau la niveluri mici, el nu mai poate deosebi între componenta sa privat omenească şi rolul instituţional în care a fost distribuit temporar. Avem de a face, în fond, cu un exemplu banal de încurcare a borcanelor, explicabil prin infantilism, orgoliu prostesc sau pură sminteală. Ministrul care lucrează în nume propriu şi în beneficiu propriu sau care îşi introduce familia sau gaşca în circuitul ministerial evacuează, despotic, interesul public pentru a face loc bunului său plac. Dacă e ministrul Culturii, distribuie subvenţii cum îl taie capul şi cum îi dictează lista răfuielilor personale. Dacă e preşedinte de Academie, sprijină oameni şi proiecte după criteriul simpatiilor şi antipatiilor lui domestice. Dacă e director de muzeu, taie şi spînzură încăpăţînat, fericit să-şi impună, în dispreţul oricărui dialog, mica lui poftă „metodologică”. Autocratul ţopăie în instituţiile ţării ca găina în coteţul propriu: nu mai ştie ce e al lui şi ce e al celorlalţi. Nu mai ştie dacă maşina de serviciu e a lui sau a statului, dacă străzile sînt ale lui sau ale oraşului, dacă fabricile, editurile şi monumentele istorice sînt patrimoniu public sau anexe ale budoarului privat. Totul i se cuvine. Autocratul e o sinteză nefericită între ce e mai rău în om şi ce e mai rău în instituţii. E avortonul politic al democraţiilor necoapte. Abuziv la guvernare, resentimentar în opoziţie şi acru la pensie, autocratul e, azi, un personaj emblematic. În el supravieţuiesc, fără anvergură, reflexele dictaturii defuncte. Autocratul e, cu alte cuvinte, un dictator de tranziţie.

(Articol scris în 2004 și din ce în ce mai actual...)