Instantanee din istoria privirii (7): Arta vitraliului

7. Arta vitraliului

Un edificiu decorat în frescă își izolează spațiul interior, așa încît nici un zvon din afară nu mai poate pătrunde în liniștea lui. Un edificiu vitrat e, dimpotrivă, asemenea unui plămîn uriaș, locul unui neîncetat transfer între înăuntru și afară. El trăiește prin ceea ce îi vine din exterior, iar exteriorul, la rîndul lui, își găsește justificarea prin ecoul pe care îl produce înăuntru. Pentru a „rezista” lumii, omul trebuia, în epoca romanică, să se drapeze în opacitate. Acum, în evul gotic, el își poate permite să se învestmînteze în transparență, lăsîndu-se „traversat” de lume ca de o energie respiratorie, ca de o răsuflare. Iar lumea, lumea de care se lasă străbătut sufletul omului medieval e totuna cu lumina de care se lasă străbătute ferestrele înalte ale catedralelor. „Prima substantiarum est lux” – proclama prelatul Witelo, dînd glas unei străvechi tradiții de glorificare a luminii. Misteriile orientale, din care își extrăgeau substanța și misteriile grecești de la Eleusis sau Delphi, trăiau dintr-un neuzurpabil cult al energiei luminoase. Să ne amintim că Platon asimila majestatea Binelui suprem cu principiul solar și că întreaga tradiție neoplatonică a rămas în adorația acestui principiu. Se va face distincția între lux – lumina spirituală, sursă a tuturor lucrurilor – și lumen, lumina senzorială, palid reflex al celei dintîi. Termenul claritas apare și el, adesea, în scrierile neoplatonice. Din textele de secol VI rămase de la Pseudo-Dionisie Areopagitul, înțelegem că cele trei trepte ale desăvîrșirii pe care trebuie să le parcurgă omul demn de adevărata sa condiție (purificarea, iluminarea și unirea mistică) nu sînt decît trei momente succesive ale reabsorbției sufletelor în lumina originară. „Cel care se unește cu lumina devine el însuși lumină” – va spune, în pragul veacului al XII-lea, Abatele Suger de la Saint-Denis (de al cărui nume se leagă debuturile vitraliului medieval).

                                                    Catedrala Canterbury, Anglia

Este esențial, pentru înțelegerea artei gotice, să putem reconstitui alcătuirea polifonică pe care entitatea luminii o avea, potrivit mentalității de-atunci a oamenilor. Pentru ei, lumina era, esențialmente, expresia sensibilă a forței imponderabile care susține universul. Pornind de la orice întruchipare materială, poți regăsi, dacă urci pe firul genezei ei, un nucleu originar de lumină. Solidele sînt lichide condensate, după cum gheața e apă solidificată, lichidele sînt gaze condensate, gazele sînt căldură materializată, iar căldura e lumină condensată. S-ar zice că la obîrșia oricărei pietre stă un sîmbure de lumină. Lumina e înțeleasă, prin urmare, ca fiind starea inițială a materiei, din care, prin condensări succesive, s-au născut toate cîte există. Vitraliul însuși nu e decît lumină devenită obiect, esență devenită substanță, nevăzut devenit vizibil, voal inefabil așezat asupra lumii pămîntești.

                                                 Catedrala Sf. Petru din York, Anglia

Ca principiu al tuturor lucrurilor, lumina devine, inevitabil, și simbol al rațiunii înseși. Și trebuie spus că nu e prejudecată mai mare decît asimilarea Evului Mediu tîrziu cu iraționalismul. Marcată de gîndirea aristotelică, dispusă să afirme, prin Toma de Aquino, că arta nu are altă finalitate decît binele omului sau – prin Meister Eckhart – că tot ceea ce există devine, prin mijlocirea prezenței umane, rațional, ideologia epocii de care ne ocupăm acordă Logosului din om puteri nelimitate. Omul poate concura Divinitatea însăși, de vreme ce, ca artist, e îndrituit să imite nu natura deja creată („natura naturata”), ci natura creatoare („natura naturans”).

Și mai avem de adăugat ceva foarte important: pentru trăitorii secolului al XIII-lea, lumina, principiu, cum spuneam, al lumii și semn al rațiunii universale, nu era mai puțin un simbol al iubirii. Nu rațiunea rece, nu intelectul fără combustie afectivă sînt sursa înțelegerii, ci elanul participativ, cugetul dublat de căldura emoției. Platon avea, prin urmare, dreptate să asimileze Binele suprem cu lumina solară; căci lumina solară nu e lumină rece, ca aceea selenară, de pildă, ci lumină care încălzește și dezgheață, lumină cu sediul în inimă...

                                                        Catedrala Notre-Dame din Paris

Gustul medieval pentru strălucire, pentru culorile pure, pentru fastul veșmintelor e și el un mod de a omagia lumina. Ca și Binele, ca și Adevărul, Frumosul e tot lumină. Savanții n-au întîrziat să constatate, în acest sens, că pasajele descriptive din scrierile unui istoric cum este Froissart, caracteristic pentru amurgul Evului Mediu, înregistrează preponderent efectul reflexelor luminoase asupra scenei povestite. Două lucruri par să-l emoționeze în chip special: spectacolul policrom al corăbiilor pe mare, cu pavilioane lucind în soare, și scînteietoarele răsfrîngeri luminoase de pe armurile și lăncile unei armate de cavaleri în galop. La fel, Eustache Deschamps se arată captivat de lumina iradiantă a unei picături de ploaie, iar Olivier de la Marche de reflexul razelor de soare pe pletele blonde ale călăreților nordici. Așadar, sub diverse forme, mereu aceeași sensibilitate la „lux” și „lumen”, la magnificența luminii (incluzînd și efectele ei minore). E nevoia de sublimare neistovită a unei epoci, calificate drept „obscură” printr-o greu de înțeles ironie a istoriei. În „noaptea” ei – dacă a existat o asemenea noapte – s-a auzit, ca și în noaptea începuturilor, îndemnul fondator „Fiat Lux!”. Și atunci, s-au creat vitraliile...

Foto: wikimedia commons