Instantanee din istoria privirii (4): Piet Mondrian

4. Piet Mondrian. Ochiul care uită să se uite...

În mod normal, privirea intensă dedicată vizibilului uită de partea lui nevăzută, pentru a se bucura de farmecul lui de primă instanță. Dar dacă ochiul, în loc să uite nevăzutul, s-ar decide să uite ceea ce se vede? N-ar fi oare un experiment la capătul căruia cine știe ce tărîm ascuns al realului ar putea deveni perceptibil? Iată întrebarea din care s-a născut „modernismul” artistic, de la Kandinsky încoace. 

Să privim, spre ilustare, în ordine cronologică, cîteva lucrări ale lui Piet Mondrian, olandezul care, alături de Malevich și Kupka, de Kandinsky și Delaunay, stă la temeliile artei abstracte. Prin 1902, el făcea peisaje vag expresioniste, corecte, dar nesemnificative, ca și schițele de nud de prin 1904-1907, sau uleiurile cu păduri și biserici dinspre 1910. În 1911 însă, într-un triptic intitulat „Evoluție”, el pare să fi ajuns la convingerea că rostul picturii nu e reproducerea conștiincioasă a vizibilului, ci stră-vederea lui, transcenderea extatică a simplei percepții înspre o formă de clarviziune care amplifică nelimitat puterile ochiului fizic, purtîndu-l dincolo de fizicalitate. În tripticul amintit, simbol transparent al unui anumit parcurs cognitiv, treapta finală, cea de a treia, e treapta „ochilor închiși”; nu închiși inerțial, înainte de a apuca să vadă (ca în treapta dintîi), ci închiși după o prealabilă zăbovire în fața lumii (treapta a doua). E ca în versul eminescian din Scrisoarea III: „Ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă...”. Iar Mondrian, începînd din 1911, pare decis să închidă ochii în fața lumii, pentru a se deștepta dinaintea unui univers pe care, pînă atunci, îl uitase. „Realitatea” devine, pentru el, teatrul de desfășurare al unei ireversibile explozii în lanț. În loc să înregistreze, să consemneze lucrurile, percepția le dinamitează, le spulberă, le destramă. Ca în variațiunile copacului roșu, desfrunzit (din muzeul de la Haga), devenit, prin experimente succesive, copac albastru, apoi cenușiu, apoi abstract „pom al vieții”, joc de axe fără corp, vivace construcție grafică. Pe scurt, din imaginea vie a realului abia dacă mai rămîne o vagă amintire.

Uitarea de lume la care ajunge Mondrian către 1920 este fără întoarcere. Și de ce își aduce aminte, în fond, ochiul, cînd alege să uite lumea vizibilă? De geometrie – pare să răspundă Mondrian. De „secțiunea de aur” a pitagoreicilor, de Platon sau de matematica lui Piero della Francesca... Amnezia față de contingențele pe care le iubeau impresioniștii îl poartă, prin urmare, pe Mondrian înspre un salt în afara timpului, înspre presentimentul etenității. Ochiul care uită să se uite la lucruri va trebui, de aceea, „iertat”... Căci uitarea sa nu e una leneșă, somnolentă, ci una lucrătoare și urcătoare, cum rareori știu să fie uitările...

Sursa foto: wikiart.org

P.S. Am zis că ies din „actualități”, dar om sînt: nu pot să nu trag cu ochiul și spre „chestiunile arzătoare” ale zilei… Cîndva mă voi lăsa, poate, confiscat din nou de bazarul realității imediate, sub o lozincă pe care am mai rostit-o cîndva: „M-am săturat de derbedei și de țoape!”. Pînă una-alta, fac totuși, deja, un apel la presa noastră scrisă, televizuală, breaking și fake: nu mai faceți vedete de fiecare zi și de fiecare seară din tot soiul de semianalfabeți obraznici, de cuconițe țanțoșe, de eroi și eroine de mahala, pofticioși și pofticioase de bîrfă obscenă, de scandal vesel, de păruială, sudalmă și publicitate noroioasă. Gîndiți-vă la copiii noștri, la tinerii aflați în căutare de modele, la educația națiunii de care vorbim des și o batjocorim încă și mai des. Din spectacolul cotidian al ziarelor și televiziunilor, rezultă că secretul succesului e să dai capete în gură de jur împrejur, să te declari competent în orice, să ai dreptate tot timpul, pe orice temă, împotriva evidențelor, a bunului-simț și a specialiștilor. Tot felul de inși nevricoși, de mîna a doua și a treia, frustrați că nu au gloria pe care și-au visat-o și deciși să dea vina pe alții pentru mediocritatea proprie, se străduiesc să „ne pătrundă în casă și în gînd”, ajutați de „organe” de presă smintite, la rîndul lor, de nevoia de rating, de titluri mirosind a dejecție, de retorica „corectă politic” a „libertății de expresie”. Da, oricine are dreptul să aibă opinii și să le declare. Dar nu oricine are dreptul să creadă că are mereu dreptate împotriva tuturor! Prostia, vanitatea și mitocănia nu au dreptul să ocupe rampa. E dizgrațios, necuviincios, primejdios! Cine crede că poți spune orice oricum despre de toate nu trebuie încurajat să persevereze, ci mai curînd să facă o pauză igienică pentru remodelarea de sine. Altfel, tolerînd orice fudulie, vom semăna tot mai mult a casă de… toleranță.