Instantanee din istoria privirii (3): Gioconda

 3. Gioconda

Există mari personalități – inventatorii faimoși, de pildă, și oamenii de știință în general – care, aplecați toată viața asupra cîtorva întrebări, reușesc să lase în urmă un mare răspuns sau o sumedenie de soluții durabile. Leonardo da Vinci – care s-a impus contemporanilor săi și ca un inspirat om de știință – a parcurs calea inversă: a imaginat, de timpuriu, felurite soluții tehnice, a propus – în proiect – uimitoare răspunsuri pentru cele mai diverse probleme, dar a sfîrșit cu un mare semn de întrebare. A avansat, cu fiecare decadă a vieții lui, de la cea mai strictă și eficientă rigoare înspre cea mai doctă nedumerire. Cu alte cuvinte, a început ca un subtil „inginer” și a sfîrșit ca un gînditor și ca un artist. Iar marea întrebare pe care Leonardo ne-a lăsat-o tuturor moștenire se cheamă Gioconda... După o viață petrecută sub semnul amiezei atotlimpezitoare, el face loc, în portretul acestei femei, amurgului, cu întregul lui potențial de interogație. Seninătății tăioase a savantului i se adaugă penumbrele fertile ale melancoliei. Exactitatea legii e îmbogățită prin adevărul nuanței. De-a lungul acestui parcurs interior și stilistic, Leonardo aduce inteligenței omenești un paradoxal omagiu: ea e înțeleasă ca o virtute care se califică nu doar prin ceea ce poate descifra, ci și prin ceea ce știe să ascundă. Acesta e, credem, nimbul simbolic al celebrului portret, farmecul lui greu exprimabil. Ni se propune o dimensiune a cunoașterii la care nu sîntem destul de atenți: cunoașterea care nu știe și nu vrea doar să-și afirme, triumfal, „averea” intelectuală, pozitivitatea, ci poate decide și să tacă, să evoce sensuri ascunse, să savureze misterul. Iar gestul dintîi al inteligenței destinse, capabile să amîne, semnificativ, trecerea dincolo de pragul obișnuit al cunoașterii, gestul acesta este surîsul! Și poate nu e nimic mai frumos, mai nobil omenește decît tocmai înzestrarea minții de a surîde propriilor sale limite...

De multă vreme, Mona Lisa a devenit aproape o emblemă a artei de a picta. Ca și realitatea imaginilor pictate, realitatea acestui faimos chip de femeie ezită între explicit și aluziv. Ca și pînza unui tablou, epiderma Giocondei e mai mult decît „suportul” unui îndemînatic joc de forme, mai mult decît o impasibilă, neutră, suprafață „de lucru”. E o peliculă sub care pulsează un întreg univers, o simfonică țesătură de lumi posibile. Nu întîmplător, în spatele Giocondei, ca fundal, e zugrăvit un peisaj, cuprinzînd cele mai diverse tipuri de relief. Ca o replică macrocosmică a microcosmosului inepuizabil pe care Gioconda îl întruchipează. Microcosmosul acesta, căruia Goethe avea să-i spună „Eternul feminin”, este „opera”, înfăptuirea palpabilă a gîndului tainic care îngăduie mîinilor Giocondei să stea „părăsite” într-o prețioasă odihnă. Dar, pe de altă parte, această odihnă a mîinilor cheamă la „faptă” privirea și surîsul. Ni se sugerează, astfel, puterea spectaculos făptuitoare a reflecției și a reveriei, amîndouă „activități” statice, „așezate”, străine de agitația hărniciei exterioare. Nu ne vom mai mira că portretul Giocondei a devenit, într-un anumit sens, emblema însăși a artei de a picta. Ce este, în definitiv, pictura decît expresia superior vitală, de un dinamism bine temperat, a unei bogate nemișcări? Pe de altă parte, nu numai provocatoarea nemișcare a imaginii ține de destinul picturii, ci și inevitabila ei tăcere, „vorbirea” ei transtextuală. Tentativa comentatorului, a noastră în cazul de față, de a găsi echivalentul scris al imaginii pe care o contemplăm rămîne, fatalmente, sub nivelul suveranității ei. Ca un zgomot oarecare împrejurul unei incoruptibile statui...

Și mai e ceva, infinit de trist, care unește destinul picturii cu destinul acestui tablou și cu destinul oricărui patrimoniu pămîntesc. Gioconda e o frumusețe pe cale de a dispărea. Cu fiecare an care trece, ea se degradează ireversibil, așa încît ceea ce vizitatorul Luvrului mai poate vedea astăzi între ramele ei este mai mult amintirea unei picturi decît corpul ei originar. Așa stînd lucrurile, cuvîntul, care nu poate exprima tăcerea Giocondei (și a nici unei alte imagini), se arată, totuși, cu toată neputința lui, mai durabil decît părea. Cîndva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decît ceea ce fiecare pictor, fiecare artist devine pînă la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze, în mintea noastră, acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, „pictură”, cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și „Veneția”, și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă, și atîtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decît nimbul. S-ar putea, totuși, ca, pînă și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...

Sursa foto: wikimedia commons