Instantanee din istoria privirii (2): Giacometti

2. Giacometti. Privirea ca asceză

Neîndoielnic, toată lumea știe ce înseamnă să te uiți și să vezi. Din păcate, lucrurile „știute de toată lumea” sînt cele la care nimeni nu se mai gîndește… Așa se face că exercițiul esențial al privirii e înțeles, de regulă, ca o simplă problemă de optică. Or, „a privi” nu înseamnă pur și simplu a te uita și a vedea. Te poți uita la un lucru și ca să-l uiți, să-l dez-vălui, să treci îndărătul evidenței sale. Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevărat un lucru e nevoie, uneori, să închizi ochii, să-l percepi ca distinct de „apariția” lui senzorială. Abia atunci, în suspensia „metodologică” a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre înțelegerea a ceea ce vezi. „A privi” conviețuiește, astfel, revelator, cu „a stră-vedea”, a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul. Să adăugăm și că „a privi” poate să însemne și a te lăsa privit, a te lăsa „descoperit” în autenticitatea ta.  Spune-mi cum privești (cum „vezi” lucrurile), ca să-ți spun cine ești… A privi e, uneori, și a visa, a imagina (o vedenie…) sau a avea revelația cvasi-palpabilă a unui adevăr. Nu întîmplător cînd, dinaintea unui interlocutor, ni se confirmă o ipoteză, obișnuim să întrebăm (retoric): „Ai văzut?”.

Contemplarea sculpturilor lui Giacometti încurajează și reflecția cu privire (da, „cu privire”!) la o altă temă a vizualității: privirea înțeleasă ca asceză. Într-o primă instanță, pare implauzibil să cuplezi acești doi termeni. Cine se bucură intens de cele văzute e mai curînd un personaj ultrasenzitiv, bucuros de spectacolul lumii pînă la lăcomie. „Civilizația imaginii”, despre care se vorbește atîta în veacul nostru, alunecă, uneori, spre un adevărat dezmăț al imaginii, gata să devoreze și să exhibe orice. (Ceea ce nu se prea potrivește cu accepțiunea comună a cuvîntului „civilizație”…)

Cu atît mai distinct se va auzi, în acest context, glasul formelor sculptate de Giacometti. Volumele lor nu reușesc (pentru că nu vor) să umple spațiul, cum o fac volumele obișnuite. De o densitate vecină cu precaritatea, ele par născute mai curînd pentru a relativiza spațiul: pure accente, așezate ici și colo într-o întindere abstractă, ascuțite interjecții plastice zvîrlite în tăcerea mută din jur. Nu o cruciadă orgiastică de senzații trimite asupra noastră Giacometti, ci doar sunetul sec al unui sever enunț. Cu sculpturile sale, Giacometti vorbește despre un „strict necesar” al lumii și al omului. Ce de lucruri netrebuincioase există pe lume – pare el să sugereze – ca un adevărat Socrate al plasticii moderne. Și omul – ce de prisosuri a ajuns să poarte cu sine, ca pe un sufocant balast. Există o obtuză obezitate a sufletelor, cel puțin la fel de gravă ca cea trupească, stigmatizată de medici. Giacometti face gestul teribil de a invita sufletele la cură de slăbire, de a pretinde semenilor săi o întoarcere salvatoare la verticalitatea pură și simplă a ființei. În definitiv, pare să spună el, pentru a ilustra condiția reală, originară, a umanității, omul nu trebuie să fie decît o coardă întinsă, la limita rezistenței, între cer și pămînt, un strigăt trimis pe verticală, o săgeată frenetică, dansînd în vidul propriilor sale speranțe. Pentru aceasta, privirea  noastră va înceta, fie și episodic, să colecționeze satisfacții empirice, dezlănțuite în extensiv, pentru a face experiența ascezei: adică pentru o dezlănțuire în intensiv, care nu mai conduce înspre diversitatea pestriță a lumii, ci înspre axa abia perceptibilă a Unității ei.

Sursa foto: wikiart.org