Însemnări despre destin

În fragmentele despre destin rămase de la Cicero se invocă un text al lui Posidonius ca probă că, uneori, chiar și înțelepții vorbesc despre soartă (fatum) cînd nu e cazul. Cicero e deferent față de Posidonius, care îi fusese profesor, dar nu se sfiește să ironizeze ușurința cu care marele stoic ia în serios o întîmplare cu totul nesemnificativă. Textul invocat se referă la felul în care și-a găsit moartea piratul Icadius. Aflat într-o peșteră, asupra lui se prăbușește o stîncă rebelă, care îi zdrobește picioarele. „Destin“ – spune Posidonius. Căci dacă nu murea atunci, Icadius ar fi fost, ca pirat, executat mai tîrziu și anume nu oricum, ci tocmai prin zdrobirea picioarelor (crurifragium), sentință curentă în epocă pentru răufăcători. „E ridicol!“ – spune Cicero (De Fato, III, 6). Și dacă Icadius nu s-ar fi aflat în locul cu pricina, stînca ucigașă tot ar fi căzut. E vorba, deci, de pură întîmplare (fortuna). De ce să folosim cuvinte mari, cînd avem la îndemînă explicații naturale sau o simplă nimereală?

E limpede că Cicero, preocupat de buna desfășurare a vieții publice, încearcă să nu lase prea mult loc destinului, adică unei „autorități“ care demobilizează fapta, substituindu-se voinței individuale libere. Dacă totul e pre-scris, dacă ceea ce facem stă sub un „decret“ inflexibil, atunci nu mai e cazul să vorbim de alegere, de responsabilitate, de decizie rațională, de merite sau defecte, de reușite sau eșecuri. Nu putem fi lăudați pentru ce facem bine și nici blamați pentru ce facem rău, de vreme ce nu facem decît ceea ce ne e „dat“ să facem. În aceste condiții, viața cetății e în pericol de disoluție. O cetate puternică, viabilă, e o cetate ai cărei cetățeni respectă normele comunitare în mod liber, optează, în mod liber și chibzuit, pentru o comportare conformă cu regulile locului, asumă, pe bază de liber arbitru, o funcționare civică adecvată. Altfel, ar fi o adunătură de vietăți arbitrare, purtate de briza destinului în toate direcțiile, cu sau fără consimțămîntul lor. „Lenea“, „inacțiunea“ devin, astfel, singura conduită legitimă: cînd, bolnav fiind, crezi că, indiferent dacă chemi sau nu doctorul, te vei vindeca sau vei muri, în funcție de decizia destinului, atunci nu chemi doctorul și nu întreprinzi nimic. Te lași purtat, preluat, dirijat, fără nici o participare a eului propriu. Efortul personal, „tăria de caracter“, combativitatea, „speranța“ devin vorbe goale.

Prin urmare, Cicero gîndește, aici, ca om politic. Ce le vom spune oare oamenilor? Că indiferent ce vor face, totul e dinainte hotărît, sau că, dimpotrivă, stă în puterea lor să influențeze mersul lucrurilor? Pedagogic și social, Cicero are dreptate. Dar, în cazul povestioarei lui Posidonius despre piratul ucis de prăbușirea unei stînci, el comite un sofism neașteptat de facil. Problema nu e că fragmentul de stîncă urma să cadă oricum, potrivit unei legități mai curînd naturale. Nu de „destinul“ stîncii e vorba în text, ci de destinul lui Icadius. Ceea ce „sună“ a destin în episodul cu pricina este că Icadius se găsește în locul în care cade stîn­ca, exact în clipa căderii ei. Cînd, la un cutremur, o cărămidă se desprinde dintr-o clădire și cade la pămînt, avem de a face cu un fenomen explicabil aproape mecanic, printr-o relație simplă de la cauză la efect. Dar cînd Alexandru Ivasiuc, mergînd pe trotoarul de lîngă clădirea avariată, primește cărămida în moalele capului, avem, inevitabil, sentimentul unui „accident“ semnificativ. Intersecția de o zecime de secundă dintre traiectoria cărămizii și creștetul lui Ivasiuc are o „rigoare“, o „eficacitate“ inconturnabilă, o pondere existențială care nu mai poate fi redusă la capriciile zeiței Fortuna, la ghinion orb, la stupiditatea hazardului. Da, cărămida ar fi căzut oricum. Dar Alexandru Iva­siuc putea muri altfel, altcîndva, altundeva. E ceva misterios și neliniștitor în această întîmplare, care ne îndreptățește să deschidem, fără prejudecăți, dar fără inhibiții „de actualitate“, problema destinului.

O primă observație pe care o putem face în marginea povestirii lui Posidonius este că termenul „destin“ nu e potrivit cînd e vorba de „obiecte“ neînsuflețite. Stînca nu are destin, ci se supune unor „agenți“ externi aparținînd ordinii naturale. Desprinderea ei din roca peșterii se produce cînd intervin anumite condiții, explicabile prin structura fizică și chimică a stratului geologic din care face parte. Putem, în schimb, să vorbim de „destin“ cînd e vorba de ființe vii. Fără „însuflețire“, adică fără dinamica imprescriptibilă a vieții, fără libertatea de a alege nu există destin. Asta ar însemna că destinul e un fenomen colateral al libertății, tot astfel cum libertatea apare uneori, paradoxal, ca manifestare a destinului. Așadar, numai vietățile au destin. Dar abia de-aici încolo încep dificultățile. Toate vietățile? Plantele au destin? Dar animalele? Unii spun că, în cazul regnurilor vii subumane, destinul nu se exprimă la nivelul individului, ci la nivelul speciei. Dar oamenii? Au toți oamenii destin? Există – în plan uman – inși care ilustrează mai curînd specia, fără să parcurgă o traiectorie distinctă, fără să iasă deasupra gregarității, deasupra numărătorii statistice? Pe scurt: există oameni fără destin? Există destine „mici“ și destine „mari“? Acesta e spațiul interogativ în care trebuie să navigăm, dacă ne punem problema destinului. Și sîntem abia la început. Vom vedea, mai tîrziu, dacă a meritat să pornim la drum și dacă e ceva de aflat la capătul lui.