Inepuizabilul Şetran
A făcut de toate. Nu din superficialitate, nu din orgoliul de a afişa dexterităţi multiple, nu dintr-o juvenilă nevoie de experiment. Ci dintr-o vitală poftă de a face, din dorinţa de a onora oferta infinită a lumii şi de a explora potenţialul nelimitat al creativităţii. Vladimir Şetran este un euforic al senzaţiei, un nărăvit al lăcomiei de a vedea şi de a da de văzut. Energic, mereu surprinzător, bine aşezat însă în meşteşug şi în reflexivitate, el reuşeşte să fie ofensiv fără a abuza de certitudini lemnoase („Certitudinea este periculoasă“ – spunea odată) şi să etaleze, de cîte ori iese pe scenă, o virtuozitate care nu are nimic de a face cu ingeniozitatea vidă, cu gesticulaţia arogantă. Un clasic fără dogmă – s-ar zice. Şi fără obsesia regulilor de atelier.
Expresionism? Da, dar pe un fond de serenitate mediteraneană. Artă abstractă? Da, dar cu un pătimaş simţ al materiei, al imediatului. Oricum, greu de clasat, cum o dovedesc, de pildă, imaginile expuse pînă de curînd la Teatrul Naţional. Văzusem o parte din ele înainte de expoziţie şi savurasem spectacolul unor fluidităţi grafice, în care ductul liniilor era de o exactitate aproape mecanică, dar, în acelaşi timp, animat de un palpit imprevizibil, de un bine temperat dinamism interior. Gestul desenatorului e riguros, tranşant, dar rezultatul e o undă, o mişcare liberă, născătoare de spaţiu. Efecte subtile de spaţialitate (mergînd pînă la trompe l’oeil) se regăsesc, adeseori, în lucrările acestei expoziţii. Nu e vorba de „construcţie“ spaţială de tip tradiţional, nu e vorba de adîncimi perspectivale, de geometrie. E vorba, mai curînd, de „atmosferă“, de spaţialitatea pe care o instituie nu calculul, ci zborul, adierea, respiraţia. E vorba de o bogată şi nuanţată colecţie de „urme“, lăsate pe albul hîrtiei de scurte momente de extaz. Să nu ne grăbim să fantazăm invocînd teoria derridiană a „urmei“. Şetran nu e un „abstractor de chintesenţă“, un amator de piruete speculative. Altfel decît la Derrida, „urma“ este, în arta sa, prezent absolut, deplinătate a prezenţei. De aceea, ansamblul are densitatea şi metabolismul unei „vietăţi“ proteice, indivizibile.
Analogiile formale pe care universul plastic al lui Vladimir Şetran le îngăduie, dacă nu chiar le propune în mod nemijlocit, se situează pe o claviatură amplă, care merge de la ferigă şi algă, pînă la aripă, penaj, osatură, tors feminin sau înger. O lume de întruchipări acvatice, sau aeriene, ferite însă de orice alunecare spre diafan, spre sentimentalism, spre aproximaţie destructurantă. A parcurge această colecţie de imagini e a executa, sedus, o mişcare respiratorie, lină, dar bine ritmată, captivantă şi eliberatoare deopotrivă. La sfîrşit, contaminat de explozia tinerească a discursului, nu poţi să nu te întrebi: care va fi următoarea surpriză a tonicei furii şetraniene? Ce descoperiri ne mai aşteaptă?
