Independentul român
În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent”. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu venituri autonome, cu idei proprii, cu situaţie. A fi „independent” e o virtute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de partid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie independentă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri”, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „neatîrnare”, ceea ce ar lăsa să se înţeleagă că independenţa e un soi de levitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a admite altă autoritate în afara celei proprii.
Cu un asemenea portret, independenţa e un foarte eficient ornament retoric. Caţavencu e „prezidentul grupului independent”, „un bărbat independent”, activ în „Comitetul grupului independent”, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent” (şi „impertinent” – adaugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare” şi „nifilism”). Dar şi Tipătescu e, cel puţin pentru Trahanache, „un om endepandent”, calitate apreciată, de altfel, şi de independenta Joiţica. Odată ce s-a consfinţit ca merit, independenţa e pusă la treabă: virtutea civică se orientează pragmatic. Cu ce se ocupă, după eterna doctrină Trahanache, un bărbat independent? Face servicii „partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic...”. Prin urmare, independentul român e captiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi dobîndeşte independenţa decît pentru a o sacrifica în chip oportun: partidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă binele ţării şi de la binele ţării atîrnă binele nostru...” De unde însemna „neatîrnare”, independenţa ajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii autohtone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti probleme de conştiinţă, fără false consecvenţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi independent e a-ţi permite luxul de a fi infidel.
În materie de politică externă (dar şi internă), independentul român e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent antieuropean. „Să-şi vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre...” Neamestecul în trebile interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spirit, Caţavencu fondează în oraşul său de provincie „Aurora Economică Română”, „soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti...”. „Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor”. Acesta este, în viziune locală, apogeul spiritului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evident, cînd prea mulţi independenţi se strîng laolaltă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Costăchel Gudurău e „atacat palme picioare” tocmai în „piaţa endependenţi”. Dar bătălia e scurtă. Tot „piaţa endependenţi” e spaţiul unei universale reconcilieri. „Pupat toţi”. Căci independentul român nu e dogmatic. La o adică, ştie să lase de la el. E realist, maleabil, fără idei fixe. Justiţia independentă fiind absentă, el se refugiază filosofic în singurătate, pentru a căuta dreptatea transcendentă: „Procoror lipseşte oraş, mănăstire maici chef”.
(din ciclul „Tradiții românești”, text scris în 2004)
