Ignoranți, șovini și buni creștini
Sondajele de opinie sînt mai întotdeauna instructive, fie că îți confirmă sau îți infirmă intuițiile. Fără a le lua drept oracole, merită să reflectăm asupra lor cu calm. Știu însă destui care nu-și vor păstra calmul citind rezultatele unui sondaj realizat de Pew Research Center, realizat pentru toate țările UE (https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-22785625-6-observa-despre-rom-reie-ite-dintr-sondaj-pew-research-center.htm). Întrebați dacă ar dori să accepte musulmani drept membri de familie și dacă, pe de altă parte, văd creștinismul important pentru identitatea lor națională, europenii răspund divizați în principiu de linia care desparte „Vechea Europa“ de „Noua Europa“. Occidentalii, cînd e vorba de prima întrebare (admiterea musulmanilor în familie), au scoruri de la peste 80% în țările nordice și în Olanda, pînă la scoruri mai modeste, totuși peste 50%, în cazul Franței (66%), Germaniei (55%), Marii Britanii (53%). „Esticii“ sînt mult mai rezervați să se încuscrească cu musulmani: 33% polonezii, 32% bulgarii, 29% românii, 21% ungurii, 12% cehii.
La cealaltă întrebare, privind legătura dintre creștinism și identitatea națională, raportul este aproape invers: 64% din polonezi, 66% din bulgari și 74% din români o văd importantă. În schimb, în Vest numai 15% din suedezi, 19% din belgieni, 32% din francezi și 48% din irlandezi văd creștinismul drept un ingredient esențial în identitatea națională. Aș sistematiza interpretarea după următoarele puncte:
● Se menține, în general, o diviziune notabilă în Europa între Vest și Est.
● Creștinismul, indiferent de denominație (ortodox, catolic, protestant), atunci cînd e influent în societate, tinde să-i facă pe oameni mai intoleranți în a accepta căsătoriile mixte. Occidentul, mult mai secularizat, a devenit și mult mai deschis.
● Țările vestice, unde există minorități musulmane importante și recente (imigranți), se arată totuși mult mai deschise față de căsătoriile mixte decît țările din Centrul și Estul Europei, unde nu sînt, în general, comunități noi de musulmani. (Îmi amintesc de un vechi sondaj de opinie de la noi, care, testînd toleranța românilor față de unguri, constata că cei mai ostili erau oltenii.) Oamenii resping cel mai vehement ceea ce nu cunosc, iar experiența, în general, ameliorează relațiile omenești și dispersează încet-încet ideile preconcepute, sădite în mințile oamenilor de generații.
● Excepțiile sînt interesante: Portugalia este o țară deschisă față de înrudirea cu musulmani (72%), dar totodată rămîne o țară cu o identitate catolică semnificativă: 62%, cam cît Polonia. Poate că asta are legătură tocmai cu experiența despre care vorbeam: veche țară de colonizatori, Portugalia are experiența unor culturi și religii diferite de cea domestică și, prin tradiție, e mai puțin înspăimîntată de nou. Pe de altă parte, Grecia, deși aparținînd „Vechii Europe“, se comportă la ambele întrebări cam la fel ca România și Bulgaria, formînd un grup balcanic, ortodox și intolerant. În sfîrșit, țări „estice“ foarte ostile relațiilor de familie cu musulmanii, precum Letonia, Estonia sau Cehia, iau scoruri mici și la întrebarea privitoare la identitatea creștină, sugerînd că există și alte surse ale intoleranței în afara celei religioase.
Unii, în genul lui Viktor Orbán, vor îndrepta acuzator degetul înspre occidentali spunînd: „Normal că acești decreștinați îi acceptă acum pe musulmani pînă și în familie. Toleranța lor duce la diluarea valorilor naționale, ba chiar și a celor europene, bazate pe creștinism.“ Problema acestui mod de a vedea lucrurile stă în două aspecte. În primul rînd, așa cum am spus, ea valorizează ignoranța „celuilalt“ și ideile preconcepute. Dacă spiritul național și creștin (și, în general, religios de un anume tip) se păstrează bine numai în izolare de „ceilalți“, el mi se pare discutabil și oricum potențial nociv. Nu văd atunci de ce ar trebui încurajat și nu, dimpotrivă, descurajat prin educație. Cazul Portugaliei (și chiar al Croației) demonstreză că poate exista și un creștinism mai deschis față de „celălalt“.
În al doilea rînd, noi vrem să trăim mai curînd ca suedezii, olandezii sau chiar francezii decît ca grecii sau ungurii. Poate că un prim pas în a ne apropia de modele stă în a ne schimba modul de a gîndi: a judeca mai mult după experiență și informații corecte decît după prejudecăți și fake news, a ne abține să dăm sentințe și să ne considerăm superiori. Tot sondajul în cauză îi întreba pe europeni dacă aderă la propoziția: „Poporul nostru nu-i perfect, dar cultura noastră e superioară altora“. Grecii conduc detașat la capitolul șovinismului cultural cu 89% – cumva de înțeles, avînd în vedere blocajul în trecut al acestei națiuni. Urmează bulgarii (69%) și românii (66%). În schimb, marile națiuni ale Europei occidentale stau rău cu orgoliul cultural: majoritatea nemților au uitat de „Deutschland über alles“ și au abia 45%, francezii, care, orișicît, au dat ceva lumii, obțin un amărît de 30%, iar dintre spanioli numai un bicisnic 20% mai cred că națiunea lor are o superioritate culturală asupra altora.
Pe scurt, fotografia sondajului ne înfățișează, prin comparație, ca ignoranți, șovini, înfumurați și buni creștini. Ce-i drept, nu sîntem originali!
