Iarăşi şi iarăşi despre „intelectuali“

Domnul Ştefan Brăgărea, colegul meu de curs primar (căruia colegii îi spuneau „Toto“), mă citeşte (ceea ce mă onorează) şi din cînd în cînd îmi scrie pentru a amenda unele texte ale mele cu care se află în disjuncţie (vezi scrisoarea reprodusă în numărul de faţă). Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite şi în Franţa, pe scurt – a făcut o frumoasă carieră ştiinţifică. În domeniul lui este, cum se spune, „cineva“! Am toate motivele să fiu mîndru de vecinătatea biografiilor noastre şi să-l regăsesc printre cei care mă citesc, declarîndu-se „aproape întotdeauna de acord“ cu mine. Probabil însă că „preistoria“ lui literară subzistă psihanalizabil în frămîntările (nostalgiile?) lui lăuntrice. Şi asta se vede în reacţia iritată pe care o are, ori de cîte ori i se pare că îi exclud din categoria „intelectualilor“ pe truditorii care nu se ilustrează în domeniul „culturii umaniste“. „Nu“ – zice Toto – „nu e corect să dezvolţi ca intelectual umanist un complex de superioritate faţă de profesioniştii ştiinţelor naturii, ai disciplinelor aplicate, ai tehnologiilor de vîrf. Şi ei sînt tot intelectuali!“

În ce mă priveşte, am mai curînd, de cînd mă ştiu, un complex de inferioritate faţă de cei cu minţi antrenate în „laboratoarele“ ştiinţelor zise „exacte“. Am regretat mereu că „n-am cap“ de matematician, de fizician, de chimist. Şi resimt această insuficienţă ca pe o lacună culturală. Am asistat, în cîteva rînduri, la dezbateri „ezoterice“ între Părintele Andrei Scrima („expert“, între altele, în astrofizică) şi Horia Patapievici (de formaţie fizician). Departe de mine gîndul că termenul „cultură“ înseamnă strict cărţi, muzee, metafizică şi concerte. Am cunoscut o mulţime de „umanişti“ plafonaţi, limitaţi la mici dexterităţi de nişă, după cum am cunoscut o sumedenie de medici, ingineri sau fizicieni cu un apetit de lectură şi o deschidere „culturală“ impresionante. Mi se pare subînţeles că Ptolemeu, Arhimede, Euclid, Newton, Copernic, Lomonosov, Einstein şi mulţi, mulţi alţii de aceeaşi speţă fac parte din istoria culturii. N-ar fi existat catedrale fără inginerie, nici tipărituri fără tiparniţe performante… Prin urmare, dragă Toto, m-ai fotografiat greşit. Şi te previn prieteneşte că rişti să devii victima unui nemeritat complex de inferioritate. Dă-mi voie să fac mici comentarii la scrisoarea ta, spre limpezirea lucrurilor.

1. Textul la care te referi („Cărbune, oţel, cultură“, apărut de curînd în Dilema veche) nu are nici o legătură cu distincţia dintre „cultura umanistă“ şi „intelectualitatea tehnică“. Tema era insuficienta preocupare a Uniunii Europene pentru politicile culturale în genere. Vorbeam despre începuturile Uniunii (legate de problemele oţelului şi cărbunelui) şi observam melancolic o anumită indiferenţă (inclusiv financiară) faţă de ceea ce e dincolo de economie, finanţe, administraţie etc. Nu pledam pentru excluderea „oţelului şi cărbunelui“, ci pentru adăugarea unei dimensiuni culturale a construcţiei comunitare. Dacă reciteşti articolul, vei vedea că pur şi simplu ţi-ai „inventat“ adversarul. Iar cînd spuneam că subvenţionarea culturii e „mai ieftină“ decît a unor domenii legate de tehnologiile avansate, nu voiam decît să aduc un argument „cantitativ“ pentru încurajarea investiţiilor. Atît şi nimic mai mult.

2. Dragă Toto, a fi „om de cultură“ nu e o calificare dependentă de profesiunea pe care o ai. Dar bănuiesc că şi tu faci o oarecare deosebire între chimia practicată, eventual cu pasiune, de amatori şi cea de care se ocupă cercetătorul specializat. Am cunoscut inşi care se amuză cu lecturi de astronomie, sau care (cum făcea Constantin Noica) îşi încep ziua terapeutic, rezolvînd o ecuaţie. Asta nu-i face însă astronomi sau matematicieni. E foarte frumos cînd un umanist trage cu ochiul spre ştiinţe sau cînd un om de ştiinţă se apropie de cultură. Nu e vorba aici de „superiorităţi“ şi „inferiorităţi“. E vorba de acumulări solide, de evacuarea diletantismului (şi de o parte, şi de cealaltă), de profesionalism. Problema e că „umaniştii“ nu prea au înclinaţia să se creadă calificaţi în ştiinţele exacte, în vreme ce performerii ştiinţelor exacte îşi arogă mult mai des competenţe „culturale“. Iartă-mă că-ţi spun, e şi cazul tău. „Cultura“ nu e doar „activitate cerebrală susţinută“. Definiţiile pe care le propui (Nehru etc.) sînt şi ele destul de aproximative. Cultura înseamnă, la primul nivel, să controlezi în mod avizat conceptele cu care lucrezi (să nu zici, de pildă, „fortuit“ cînd vrei să spui „forţat“, să ştii, cu alte cuvinte, că „fortuit“ înseamnă „întîmplător“). La un nivel mai înalt, cultura exclude „exasperarea“ pe care o resimţi cînd auzi că Grigorescu e „cel mai mare pictor român“, deşi tu îl preferi pe Aman. Dacă avem de a face cu o simplă chestie de gust, OK, e dreptul tău să preferi ce vrei. Dar „exasperare“? În numele a ce? N-ar fi mai bine să te consulţi şi cu un om de meserie, care să-ţi explice de ce Aman e important şi bun, dar Grigorescu e „mare“? Ai afla diferenţa dintre academism (cu accente de premodernitate) şi barbizonism (cu deschideri preimpresioniste), dintre un foarte respectabil ctitor de instituţii şi o întrupare spectaculoasă a sincroniei stilistice cu arta momentului său. Nu e, desigur, nimic în neregulă să-ţi placă Aman. În neregulă e să te înfurie judecata experţilor. Să te superi că „ăştia care se dau intelectuali“, aşa-zişii „umanişti“, fandosiţii care habar n-au de chimie vor să-ţi impună informaţia lor. Ştii tu mai bine! A se slăbi! Asta mă face să risc şi eu o definiţie a culturii: degustare calmă a valorilor, simţ de orientare intelectuală, cordialitate. Cultura nu e un spaţiu de bătaie. E un spaţiu al întîlnirii, al prieteniei. Spaţiul în care, cred, ne aflăm amîndoi de o viaţă.