Hazul trece, necazurile rămîn

Se dedică actorilor care s-au alăturat magistraților pentru a amenda derapajul impus Justiției de actuala guvernare.
E frumos să vezi mari actori preluînd rolul demnității civice, în timp ce „elita“ politică practică teatrul ieftin...

Pe meleagurile noastre, avem o lungă experiență a „hazului de necaz“. Cînd situația devine greu respirabilă, ne cuplăm prompt la un dispozitiv de bancuri, bășcălie, „Radio Erevan“, umor pe margina prăpastiei etc. Știm că asta nu schimbă nimic, știm că hazul nu ne scoate din necaz, dar măcar supraviețuim omenește, cu un amestec de relativism, resemnare și speranță vagă într-o improbabilă soluție providențială.

Uneori, însă, rîsul ne îngheață pe buze. Obosim. Ne-am săturat, după aproape o jumătate de secol de „socialism științific“, „să tot dăm răul la spate“, să pendulăm, crepuscular, ca pe vremuri, între libertate sluțită, penurie, minciună, propagandă triumfalistă, limbaj de lemn, semidoctism, internaționalism ideologic și naționalism rudimentar. Aveam dreptul, după decembrie 1989, să trăim o experiență nouă. Să depășim „rezistența prin haz“, pentru a intra în rîndul lumii, pentru a regăsi elanul construcției responsabile, sobrietatea și onestitatea discursului și o bună dispoziție firească, fără conotația de „terapie“ divagatorie.

Or, în ciuda acestei legitime nevoi de normalitate, situația în care ne aflăm mi se pare (și nu numai mie) descurajantă. Hazul nu mai are combustie, nu mai are virtuți compensatorii. A rămas, pe piața socială și politică, numai necazul. Nu vreau să spun că ne-am întors la comunism. Dovada e că ne putem încă plînge, în presă și pe stradă, că mai există încă partide de opoziție (fie și ineficiente), că mai avem încă un președinte ales cu mai multe procente decît partidul de guvernămînt. Dar, într-un fel, deziluzia e cu atît mai mare. Pentru că o schimbare vindecătoare pare, principial, posibilă și, în același timp, de neîmplinit. Ceea ce pare că s-ar putea – nu se poate! Coaliția de la vîrf e impenitentă în mediocritatea sa, electoratul nu mai știe încotro, instituțiile esențiale ale statului sînt în suspensie, dar nimeni nu se recunoaște vinovat, iar tipul uman care administrează țara pendulează între incompetență crasă, tupeu suveran, lipsă acută de educație, vocabular de tîrgoveț și amor maxim pentru punguța cu mulți bani... Totul – împachetat în lozinci patriotice de telenovelă, grijă ipocrită pentru „popor“ și grosolane teorii ale conspirației, menite să spele Puterea de orice răspundere.

Ultima provocare în acest depresiv peisaj a fost recenta apariție publică a dlui Liviu Dragnea la Reșița. Început de campanie. Președintele PSD e, ca să zicem așa, intoxicat de el însuși! E bun, riguros, pornit să meargă „pînă la capăt“. Miniștrii numiți de el sînt amețitor de pricepuți, la Bruxelles obțin succese epocale, programul de guvernare e aproape realizat și ne garantează un viitor de aur. N avem autostrăzile, spitalele și școlile promise? Dar astea nu sînt decît calomnii răspîndite de securiști, masoni, șobolani, sorosisti, venetici! Dl Dragnea mînuiește abil ironia. „Sînt eu rău? Rău că vreau să curăț noroiul de la sate? Rău că vreau să fim demni dinaintea străinilor? Bine, atunci sînt rău!“ „Nu zic ca n-oi fi și greșit, dar orice om greșește...“ Iar dacă putem admite că «mai sînt încă multe de făcut», e clar de unde vin problemele. De la serviciile de informații specializate în sabotaj, de la Banca Națională, de la multinaționale, de la ONG-uri, de la „oculta mondială“, de la Justiția nereformată, de la Laura Codruța Kövesi, de la Băsescu și – ah! – de la președintele Ioha-nnis, care nu simte românește, care n-a făcut pînă acum nimic, în afară de ce nu trebuia să facă! Stăpîniți de o invidie furioasă (și finanțată de agenturi), bombănitorii, nu vor să recunoască valoarea de marmură a unor politicieni de mare anvergură. Se leagă ba de studiile aproximative ale unora, ba de răutăcioase suspiciuni penale, ba de modul de exprimare al dnei Dăncilă, hăituită barbar de misogini. Cum să nu percepi noblețea surîzătoare a lui Șerban Nicolae, spiritul sprințar al marelui Iordache, dansul inspirat al lui Daea printre oițe și cormorani, stilul de mare doamnă al Mariei Grapini, farmecul multifuncțional al Olguței, fandările de muschetar nărăvaș ale lui Liviu Pleșoianu, vioiciunea tenebroasă a volubilului Codrin Ștefănescu, autoritatea de senator roman a harnicului legiuitor și nelegiuitor Tudorel, umorul cosmic al lui Bacalbașa, rigoarea de nedomesticit a infanteristului Rădulescu-Mitralieră sau ștaiful de subofițer al lui Eugen Nicolicea? Sînteți orbi? Paralelilor ce sînteți! Străinilor de neam! Acoperiților!

Unii gazetari (plătiți, firește, de „sistem“) mă întreabă dacă nu cumva politica României față de Uniunea Europeană înclină periculos spre modelul unguresc și cel polonez. Recunosc, indispus, că așa este. Cu o singură mare deosebire: guvernanții unguri și cei polonezi sînt mult mai inteligenți, mai școliți, mai abili, iar nivelul de trai din țările lor, serviciile publice, kilometrii de autostradă nu suferă comparație cu starea de la noi. Nu mai spun că în mult încercata noastră patrie a început să miroasă nițeluș și a regimul Erdogan...

Să ne păstrăm hazul? Dar cum să te amuzi cînd politicianul numărul unu al țării le spune alegătorilor săi că Soros nu doarme noaptea, obsedat să-l ucidă. Era, într-o seară, la restaurant, la Hilton, și vreo patru inși năimiți au dat tîrcoale mesei lui privindu-l chiorîș. Nu e asta o formă periculoasă de nevroză? Cum să te amuzi cînd finanțele țării sînt date în grija unui personaj anchetat pentru fraudă (cu perspectiva unei condamnări de 8 ani)? Și cînd Senatul țării e făcut cadou unui elegant domn cu fițe liberale și gîndire de modistă? Și dacă colaborarea cu Soros strică la dosar, ce facem cu Mirel Palada? Şi mai cu seamă cu Renate Weber? Te pomenești că s-au strecurat pe lîngă magnatul iudeo-maghiaro-american ca să-l fileze și să-l compromită... În fine, ar fi multe de spus. Ne-a fost dat și să-l auzim pe vigurosul patriot Dragnea bătîndu-se pentru descentralizare (un discret salamalîc făcut Ținutului Secuiesc sau o simplă gafă retorică?).

Din discursul dlui Dragnea, eu, unul, am înțeles că PSD-ALDE, deși sînt la putere, nu au nici o putere. Puterea e la statul paralel (Nu-mi cereți să-l definesc.) Mai constat și că un prim-ministru numit de „Daddy“ (dl Tudose) nu dă doi bani pe „binefăcătorul“ lui. Că marea aliată Firea a intrat în disidență, ca și mulți alții, că Ponta, nu de mult „fratele“ de front al lui Dragnea, îl sapă la rădăcină, ca și Marian Oprișan. Că laptele de pe piață e otrăvit. Am avut un șef specializat în cizmărie. Ne-am zbătut ce ne-am zbătut și acum avem unul care a îmbrățișat, în tinerețe, cariera de cîrciumar comunal. De ce nu? N-avem la Interne o secretară de școală generală din Videle? Distrează-se cine poate! Eu, unul, nu mă mai consolez decît cu mîna de „analiști“ care, seară de seară, de ani de zile, îmi fac injecții de perspicacitate, înțelepciune și echidistanță...