Generaţii

Nu încetez să mă mir de succesul pe care îl are, de multă vreme, la noi şi aiurea, ideea de generaţie. Pentru mine, e vorba mai curînd de un concept statistic. Admit că cei născuţi în acelaşi interval de timp împărtăşesc, inevitabil, acelaşi context istoric. Şi că au în comun o sumedenie de păţanii, derivate din contextul cu pricina. Dar faptul că ştiu, ca şi colegii mei de generaţie, ce înseamnă "tezele din iulie" nu e de natură să creeze, între noi, afinităţi profunde. "Generaţia" e un fel de colectivizare a destinului individual. Uneori - o scuză pentru eşecul propriu, alteori - un mod, ilicit, de legitimare prin calităţile altora. "N-am reuşit pentru că fac parte dintr-o generaţie Ťsacrificată»!" - auzim în primul caz. Iar în cazul al doilea: "Sînt valoros pentru că fac parte din generaţia Ťde aur», sau pentru că sînt şaizecist, optzecist, nouăzecist etc.". Ar rezulta că fiecare generaţie stă sub o fatalitate de tip astrologic, ecologic sau climateric. În aerul respirat de unii sînt toxine fatale, în vreme ce în aerul respirat de alţii plutesc salutare vitamine. Pe unii, istoria îi răsfaţă, pe alţii, îi persecută. Nesănătoasă filosofie! Chiar dacă, uneori, conjuncturile par să o încurajeze. Eu cred, dimpotrivă, că nu se poate delega asupra "generaţiei" problematica nici unui "caz" particular. Meritul, răspunderea şi culpa fiecărei vieţi trebuie cîntărite în limite specifice, faţă de care "contextul" joacă doar rolul provocării şi al catalizatorului. De curînd, a apărut ideea "normativă" a "generaţiei expirate". Înţeleg despre ce e vorba şi, în mare, sînt de acord cu argumentele invocate. România e încă adumbrită, în toate domeniile, de "foşti" care vor încă să fie. E vorba de oameni care refuză să ia notă de evidenţa defazării lor, oameni care nu simt că au ieşit din cursă şi că înţelept ar fi să facă un pas înapoi. Termenul cel mai adecvat ar fi "uzură morală". A nu pricepe că nu poţi fi tot timpul la putere, că "nomenclatura" nu e o virtute inviolabilă, dobîndită pe viaţă, că specialitatea "socialism ştiinţific", sau "ateism militant" nu se poate preschimba, peste noapte, în opusul ei, că scatofagia de pe vremea lui Ceauşescu nu e o bună recomandare pentru rolul de tribun democratic, sau că a fi fost, la un moment dat, prim-ministru sau preşedinte de ţară nu e o calificare eternă, care să te legitimeze în absolut, toate astea laolaltă constituie nu atît o problemă de generaţie, cît o problemă de caracter. Sau de inteligenţă. Iar soluţia derivei nu poate fi decît personală. Lustraţia poate interveni igienic, pentru a proteja oficiul public de recidivişti ai dictaturii. Dar cum să o aplici în lumea valorilor? Cum să "lustrezi" impostura, lipsa de talent, nesimţirea, vanitatea lacomă? Cum să legiferezi buna-cuviinţă? Întocmind liste? E meschin şi periculos, ca orice utilizare a stigmatului. Omogenizînd vinovăţia prin cufundarea ei în vagul "generaţiei"? Mai rezonabil mi se pare să laşi mizeria să se stingă, fără exces de purgative principiale. Şi să laşi fiecăruia şansa unei autoevaluări reparatoare. Altfel, vom face din dejecţii victime. Şi vom împărţi naţia pe rubrici: "mari români", "români expiraţi", mîine-poimîine "români reformabili", "români de mîna doua", "foşti români", "românaşi" etc. Evident, se pune întrebarea cine are căderea să facă asemenea împărţiri. Recursul la sondaje populare, la "internauţi" volubili, la voturi mondene, din speţa jocurilor de societate, mi se pare frivol. Nu se poate face ordine în nici un domeniu invocînd "gura lumii". Iar o "generaţie" nu devine neapărat valabilă prin inventarierea antecesorilor expiraţi. Ea trebuie, dimpotrivă, să aibă orgoliul de a nu trăi din evacuarea altora, ci, în primul rînd, din resursele excelenţei proprii şi ale unui proiect cu adevărat nou.