Florin Ciubotaru
Pe 11 decembrie a murit un vechi prieten și un mare artist contemporan: Florin Ciubotaru. Peisajul tinereții și al maturității mele se împuținează galopant, ceea ce e, în același timp, previzibil și insuportabil. Inacceptabil, aș spune, dacă aș ști care e sensul ascuns al lumii create... În amintirea lui Florin (Ciubo pentru prieteni), public textul pe care l-am scris despre el cu ocazia unei expoziții din 1986.
O importantă secţiune a artei contemporane se recomandă prin zel prospectiv, dacă nu chiar prin stridente orgolii profetice. Mişcarea stilistică a lui Florin Ciubotaru e mai curînd regresivă şi polemic orientată împotriva oricărei „imixtiuni“ a orgoliului „în codul imaginii plastice“ (citez din textul cu care Ciubotaru îşi prefaţează expoziţia). „Cunoaşterea artistică – proclamă cordial artistul – e lipsită de vanitatea cunoaşterii absolute“. Şi în alt loc: „Aprob cercetarea imperfectă a dobîndirii adevărului“. Dar nu numai cunoaşterea şi adevărul sînt puse aci sub surdina unei aspre lucidităţi. Ideea însăşi de „operă“ şi ideea „formei“ artistice sînt sever relativizate. Imaginea lui Ciubotaru ni se pare regresivă, în măsura în care ea pare preocupată să inventarieze tezaurul pre-formal şi pre-artistic al limbajului. În fiecare desen ni se descrie materia primă a desenului, marele depozit de semne care precedă ordinea selectivă a discursului. În fiecare desen e vorba de obîrşia artei de a desena. Întregul farmec al expoziţiei lui Ciubotaru decurge de aici: nimbul ei de inocenţă, spectaculoasa alternanţă a ordinii cu dezordinea în limitele aceleiaşi suprafeţe.
După ce, în uriaşa tapiserie realizată (în colaborare) pentru Teatrul Naţional, Florin Ciubotaru ne deprinsese cu aspiraţia universalistă a operei închise şi atotcuprinzătoare, în desenele de la Căminul Artei el vorbeşte despre celălalt pol al creaţiei: despre bogăţia – abia articulată – a originarului, despre posibil, despre calde adîncuri germinative. Imaginile sale nu mai vor să rezume lumea: ele o devansează. Nu mai sînt enciclopedii ale realului, ci un voios delir al probabilităţilor. Totul se scaldă într-o aurorală candoare enunţiativă, în care misterul e imediat accesibil, iar firescul e îmbibat de mister. Să adăugăm neîntîrziat că, la Ciubotaru, misterul, fără a cădea în vulgaritatea enigmaticului, e, deopotrivă, străin de orice morgă ritualistă, de orice teatralitate. E misterul simplisim al jocului. Şi al talentului.
Fiecare din desenele artistului ne apare ca o irezistibilă cascadă de semne, ca o invazie zgomotoasă a graficului asupra privirilor noastre vinovat somnolente. Şi totuşi, imaginile lui Florin Ciubotaru nu sînt doar discurs şi nu sînt doar exces al multiplicităţii. Prin regia punerii în pagină, prin specularea fondului alb al hîrtiei şi prin neaşteptate episoade geometrice instalate ici-colo, ca lespezile înţepenite în mijlocul unui torent, ele caută, toate, să delimiteze mari spaţii mute, în care mişcarea reintră în stază, iar abundenţa semnelor e suspendată. Ni s-a părut chiar că, uneori, cele mai semnificative pasaje ale desenelor lui Florin Ciubotaru sînt cele în care semnele tind spre absenţă: retezate de conturele unor incinte pustii sau de tranşante bariere de culoare, ele devin doar rumoarea pe fondul căreia se profilează înţelepciunea repaosului. Din simplă naraţiune, desenul se preschimbă atunci într-o „definiţie negativă“ a spaţiului; în loc să-l utilizeze, el îi menajează sensul, îi oferă şansa de a se manifesta în nealterata lui nuditate. Se poate spune, de aceea, că puzderia de semne cu care Florin Ciubotaru dă ocol spaţiilor goale din lucrările sale îşi află izvorul într-un inexprimabil „dincolo de semn“. Şi tocmai absolutul acesta latent e tema expoziţiei. Faţă de acest absolut, desenul însuşi nu e decît un nobil eşec asumat. Iar Ciubotaru e nedrept cu propria lui artă cînd declară: „Un dincolo nu mă interesează“. Căci în artă (şi pretutindeni), nota distinctivă a absolutului e de a fi mereu prezent în imediat, indiferent dacă asta ne interesează sau nu…
P.S. Întîmplarea (dacă există așa ceva) mi-a adus în față, acum două zile, o scrisoare de la Florin, expediată de la Barcelona, unde avusese, în 1988, o expoziție. Făceam ordine în corespondență și m-am trezit în mînă cu o epistolă uitată, care mi-a reamintit hazul și, totodată, subtilitatea lui artistică. Redau două fragmente semnificative:
„(...) Merg pe la galerie din nou și descopăr că în programul de după-amiază e angajată o tînără din zonă focoasă ca în filme (...) înconjurată de bărbați ce-i vorbeau de Marx și sindicate. Dacă nici diavolul ăsta cu trup de înger nu-i abate – să mă încumet eu să le găsesc salvarea prin viața spirituală, ăstora cu tumoare pe simțire!
(...) Îl văd pe Gaudí, fenomen singular, cu apetit de incintă tenebroasă, grea, spartă să poată respira aer și lumină, un fel de peșteră pe verticală, cu lighioane uriașe, melci mari ce ling pereții în coborîre, tensiuni de musculatură vegetală, în loc de cruce, o floare cărnoasă.” (n.m. – portret mai expresiv al arhitectului spaniol decît cele de manual)
