Fiindcă veni vorba...
Fiindcă veni vorba despre reclame… Mă declar mai „băsist“ decît Băsescu! Nu recomand sabotarea produselor care își fac reclamă la Antena 3. Recomand sabotarea generală, la nivel planetar dacă se poate, a tuturor comercianților care vor să cîștige băgîndu‑mi pe gît produsele lor, indiferent dacă am chef sau nu, indiferent dacă mă interesează, indiferent dacă, prin decizia lor unilaterală, îmi pătrund „în casă și în gînd“ cînd mi-e lumea mai dragă, abuzînd de timpul meu, de dorințele mele, de vulnerabilitatea mea contemplativă.
În materie de reclame, totul mi se pare aiurea. Mi se pare aiurea să investești o grămadă de bani (căci, de multe ori, e vorba de clip-uri foarte sofisticate) pentru a‑i recupera (sau nu) sperînd în creșterea vînzărilor. Există, probabil, statistici care îi încurajează pe comersanți să investească în promoție. Eu unul nu cred în ele. Și statisticienii trebuie să trăiască… În ce mă privește (și, cu siguranță, nu sunt o excepție) am mai curînd tendința să nu mă ating de marfa „recomandată“. Cred că, de fapt, ea nu se prea vinde, drept care producătorii se străduiesc să ne-o strecoare în subconștient și în sacoșă. Pe urmă mi se pare inadmisibil, dictatorial, sau golănesc obiceiul de a mă obliga, vreau-nu vreau, cînd citesc un text, sau văd un film, să asist la zbînțuiala „cordială“ a unei firme. Mi se face cu ochiul, sînt tutuit, sînt somat să intru în afacere… Mi se pun dinainte nevoi pe care nu le am (sau obiecte pe care le am deja), mi se cere să particip la o eventuală păcăleală. (Mi s-a întîmplat, recunosc, să cedez ispitei și să achiziționez cîte un produs rămas pe retină, după o reclamă insistentă. De regulă, am constatat că e ori o prostie, ori o banalitate).
Recunosc: profesioniștii care imaginează reclame ating cote înalte de ingeniozitate. Foarte des, „ideile“ lor te iau prin surprindere. Capacitatea de a-ți intra pe fereastră, cînd încerci să-i dai afară pe ușă, modul pervers în care ți se agață de privire, de sfera ta privată, de economia timpului tău domestic, dovedesc abilități notabile, dar și o nesimțire suverană, care se crede îndreptățită să te trateze ca pe un client fraier, ca pe un prostănac credul, infinit manipulabil.
Iată cîteva mostre de șmecherie vandabilă, cu care ne confruntăm zilnic, ori de cîte ori vrea (fără să ne întrebe) designerul remunerat să provoace interesul cumpărătorilor. Citești un text pe Internet. Dintr-odată, de undeva, din cerul computerului, coboară lent o „fereastră“ cu vorbe și imagini promoționale. N-o poți opri, deși are „x“-ul necesar pentru asta. Dar trebuie să aștepți pînă se oprește. Altfel, continuă să se reverse peste tine, sau se substituie textului pe care tocmai voiai să-l citești. De curînd, s-a inventat și o soluție radicală: fereastra promoțională nu mai poate fi închisă deloc. E programată să-ți rămînă între dinți cît vrea ea. Alteori, în timp ce citești, ești năpădit, brusc, de o avalanșă sonoră: auzi muzică, un dialog vesel, o invitație insistentă. Intri în panică. Vrei să oprești circul, dar nu știi exact de unde vine. Te uiți de jur împrejur și, dacă ai noroc, găsești „sursa“ și butonul care s-o amuțească. Dar cu lectura trebuie să o iei de la capăt.
Clasică e promoția cu care ești zgîndărit cînd te uiți la un film. Aici, „profesionalismul“ constă în a întrerupe – pentru reclamă – acțiunea cinematografică exact atunci cînd tocmai se întîmplă ceva decisiv. N-ai cum să schimbi postul. Ce te faci dacă reclama se termină și pierzi scena-cheie a poveștii?! Mai bine stai și te uiți! Te uiți și plîngi! Te uiți! Înjuri! Urăști produsul care ți se vîntură pe dinainte și canalul de televiziune care își bate joc de nervii tăi! Bruce Willis tocmai trimetea un glonț spre „băiatul rău“ din film. Înainte să afli dacă l-a nimerit sau nu, ecranul se umple de zîmbetul larg al cuiva care tocmai a scăpat de mătreață. Sau care folosește singura pastă de dinți aptă să stopeze sîngerarea gingiilor. Din ficțiune, ești adus, necruțător, cu picioarele pe pămînt. Citești, transportat, Agatha Christie și te trezești, umăr la umăr, cu un vînzător de aspiratoare. Sau ți se ia cartea și ești somat să încasezi, în locul ei, o sumă de indicații farmaceutice despre gripă.
Îmi dau foarte bine seama că mă agit degeaba. Vorba lui Caragiale: „Progresul (…) odată pornit, nimeni și nimic nu-l mai poate opri“. Vom trăi tot restul vieții băltind într-o mlaștină de reclame. Se vor lipi de noi clipă de clipă, ca pecinginea, ca rîia, ca o pedeapsă pe viață. E unul din paradoxurile libertății și ale democrației: nu pot lua comersantului dreptul de a-și vinde marfa pe toate căile (legale). Dar mie mi se poate lua dreptul de a fi scutit de grijile lui, de campaniile lui publicitare, de ofensiva lui lucrativă.
Pentru echitate, am, totuși, o idee: în loc să se presare, pretutindeni, non-stop, reclame de tot soiul, să se dedice, pe toate canalele de televiziune, o oră sau două de emisie pe zi numai pentru reclame. Iar ziarele să publice zilnic sau săptămînal un supliment numai cu reclame. Și să vedem ce rating se va obține. Cîți cititori și telespectatori vor căpăta deprinderea de a se așeza zilnic, într-un fotoliu comod, cu ceva alune prin preajmă, sau cu o cafea, sau o bere, pentru a afla ultimele știri în materie de tigăi, pufuleți, aspirine și deodorante. Acum, cinstit vorbind, nu m-aș mira ca unele din aceste programe să fie mai interesante decît cele obișnuite…
