Fără solemnități (memorialistică)

Asociem, inevitabil, viața diplomatică și instituțională cu ștaiful comportamentului „reprezentativ”, cu formulistica standardizată, cu gesticulația de protocol. Pe scurt, cu o versiune demnă a... plictiselii. În mare, așa este: supremația regulilor și prudența „festivă” își pun, vrînd-nevrînd, amprenta asupra metabolismului „de scenă” al celor aflați „în funcție”. Dar există și momente de suspensie, de destindere amuzată, despre care nu se prea vorbește. Altele sînt lucrurile importante! Restul e „mică istorie”. În ce mă privește, episoadele „omenești” de care am avut parte în neașteptatele mele experiențe ministeriale au, totuși, hazul lor, pe care mi-l amintesc cu o consistentă nostalgie și pe care le povestesc cu plăcere cînd se ivește ocazia. De pildă, acum.

Proaspăt instalat în fotoliul Culturii (decembrie 1989), a trebuit, la un moment dat, să fac o vizită de rutină „colegului” meu de la Moscova. Era vorba de un actor, Nikolai Gubenko, numit și el, în înnoitoarea guvernare Gorbaciov, în postul de ministru al Culturii (menționez, în treacăt, că omul se născuse în Ucraina...). A fost ultimul posesor al acestei demnități sub stindardul precar al fostei Uniuni Sovietice. (După el, instituția pe care o conducea a fost definitiv desființată.) Ca de obicei, programul întîlnirii era riguros pregătit de experții celor două echipe și avea, ca punct central, un dialog între cele două delegații prezente. Nikolai Gubenko și-a permis, totuși, o cordială abatere... M-a întrebat dacă, înainte de episodul „oficial”, n-aș fi de acord cu o scurtă discuție între patru ochi. Nu puteam refuza. Am rămas, deci, între noi, iar omologul meu m-a luat prin surprindere și m-a înduioșat întrebîndu-mă, abrupt: „Ce căutăm noi, de fapt, în aceste funcții?!”. Și a adăugat: „Ție nu ți-e frică? Nu știu cum e la voi, dar aici lucrurile sînt destul de nebuloase și nu-mi e clar ce rol am de jucat în această nouă situație”. I-am răspuns, firește, că nici eu nu mă simt înconjurat de claritate, preluat într-un proiect riguros, dar că fac abstracție de context, pentru a pune în mișcare ceea ce cred că e necesar pentru o – fie și minimală – reformă instituțională. Pe vremea aceea, nu aveam la îndemînă o replică de care am avut parte mai tîrziu, cînd, numit la Externe, l-am întrebat și eu pe colegul și prietenul meu polonez Bronislaw Geremek de ce am acceptat, în fond, pozițiile „oficiale” care ne fuseseră oferite. Bronek mi-a răspuns prompt: „Pentru că în țările noastre e încă prea devreme să lăsăm politica pe mîna politicienilor”. Spun această poveste pentru că mi se pare semnificativă pentru perioada tulburilor reforme ale startului post-comunist. (Mă gîndesc, de asemenea, că, poate, dacă în guvernul Rusiei am avea azi persoane înzestrate cu interogativitatea de care dădea dovadă, în 1990, Nikolai Gubenko, lucrurile ar merge într-o direcție mai normală, mai înțeleaptă, mai omenească. Fără orgolii imperiale, fără poftă de sînge, fără oarbe, fasciste, fudulii „antifasciste”.)

Un alt episod anecdotic (deși cu subtext echivoc) de care îmi amintesc zîmbind ține de istoria „paralelă” a relațiilor internaționale. Eram în Statele Unite, la o mare adunare a Organizației Națiunilor Unite, dintre cele care au loc regulat pentru a prilejui nu doar dezbateri „actuale”, ci și întîlniri (mai mult sau mai puțin formale) între demnitarii statelor membre. Cu alte cuvinte, ocazia e, obligatoriu, folosită și pentru a prilejui contactul față către față al miniștrilor prezenți, chiar dacă substanța propriu-zisă a dialogului nu e întotdeauna urgentă sau, contextual, necesară politic. Dar a lipsi la una dintre întîlnirile subînțelese poate lăsa loc la interpretări... Pe scurt, ai, n-ai treabă, te supui programului de protocol. Nu e ușor, pentru că, în pauzele ședințelor generale, trebuie să acoperi o agendă „politicoasă”, cuprinzînd zeci de „amabilități” instituționale. Așa se face că, într-o asemenea împrejurare, am avut de „bifat” o vizită în biroul lui Igor Ivanov, ministrul de Externe rus, predecesorul lui Lavrov. Ivanov fusese, vreo zece ani, activ diplomatic în Spania, urma să ajungă, prin 2007, și șef al Consiliului de Securitate (post din care a plecat prin demisie), avea, cu alte cuvinte, însușirile unui „profesionist”. Intru în biroul lui și, știind că trăiește, ca noi toți, aglomerația de neocolit a „contactelor” formale, întreb, informal: „Al cîtelea sînt astăzi?”. „Al 41-lea”, răspunde, amabil și exasperat, Igor Ivanov. „A, dar ăsta e titlul unui celebru film al lui Grigori Ciuhrai!”, zic eu. „Așa e! Dar aveți grijă, ăla din film moare împușcat!” M-a impresionat și cultura cinematografică a preopinentului, dar și micul cinism al execuției anticipate...

Cum vedeți, viața diplomatică are, uneori, hazul ei... Și n-ar strica mai mult umor și în lumea de azi, o lume în care predomină rîsul politic prostesc, bășcălia gazetărească sau grimasa sîngeroasă a unor vedete horror...