„Familia bună” ca stigmat...

Pe 19 noiembrie, Dinu Pillat ar fi împlinit 100 de ani. Dar n-a apucat să trăiască nici 60. Fiu al lui Ion Pillat, strănepot al lui Ion Brătianu, scriitor și istoric literar el însuși, asistent și doctorand al lui G. Călinescu, Dinu Pillat a fost arestat în grupul de „conspiraționiști” „Noica-Pillat”, reintegrat, după eliberare, la Institutul de Istorie Literară, dar evacuat apoi din nou și condamnat la uitare dacă fiica lui, poeta Monica Pillat, nu ar fi reușit o tulburătoare recuperare publică a prezenței lui (postume). Am avut șansa de a-l cunoaște personal, la începutul anilor ʼ70, favorizat de circumstanțe „întîmplătoare”: eram coleg, la Institutul de Istoria Artei, cu soția lui, doamna Cornelia (Nelli) Pillat, o excelentă și fermecătoare cercetătoare a artei vechi românești, iar soția mea era colegă cu Dinu Pillat la Institutul condus de G. Călinescu și apoi de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Știam, pe de altă parte, inevitabil, de procesul „Noica-Pillat”, de anii de pușcărie petrecuți la Gherla și Jilava, și de soarta lucrărilor sale, ținute sub obroc pînă tîrziu, cînd au fost recuperate din arhiva CNSAS și publicate la Editura Humanitas. Ulterior, am cunoscut-o și pe Monica Pillat, o poetă și un interlocutor de care mă simt foarte aproape. Am fost, de asemenea, încîntat să aflu că Dinu Pillat absolvise, ca și mine, liceul bucureștean „Spiru Haret”, „sursă” pedagogică a multor personaje devenite ulterior embleme culturale impozante (Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Elian, Petru Creția, Grigore Moisil, Nicolae Steinhardt și mulți alții).

În contextul acesta, m-am întîlnit cu Dinu Pillat o singură dată: ne-am plimbat, în doi, pe malul lacului Herastrău, într-o zi însorită, și am fost emoționat să stau de vorbă cu un om al cărui destin dramatic nu părea să fi lăsat asupra comportamentului și chipului său nici o urmă retorică. Era tonic, iertător, cordial, discret, un model de asumare a nesistematizabilului existențial, un practicant „expert” al surîsului, al disponibilității, al bucuriei de a dialoga și de a se împăca, neresentimentar, cu tot ce îi oferise și îi oferea viața. M-a întrebat mai mult despre mine decît am avut eu răgazul (și îndrăzneala) de a-l întreba despre dînsul. O temă la care a revenit des a fost Dostoievski, cu un accent special – empatic – pe condamnarea la moarte pe lîngă care trecuse la limită marele scriitor rus, despre care dl Dinu Pillat scrisese și o carte.

Privind retrospectiv și recapitulînd pățaniile destinale ale unui intelectual definitoriu pentru generația sa și pentru lumea schimonosită a dictaturii comuniste, m-am gîndit, iarăși și iarăși, că istoriei noastre (și a Răsăritului european postbelic) îi lipsește un harnic Diogene Laerțiu, care să consemneze detaliile biografice ale unor nume mari, cu accent pe experiența lor carcerală, despre care ei înșiși nu au vrut, neapărat, să vorbească abundent, „valorificînd” postura victimei...

Desigur, unii dintre cei la care mă refer au dobîndit, prin notorietate, operă, șansă conjuncturală, ecoul cuvenit: Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Bartolomeu Anania, Iuliu Maniu, Vasile Voiculescu etc. Dar nu se știu destule și despre Sergiu Al-George, Theodor Enescu, Remus Niculescu, Eusebiu Munteanu, Emil Lăzărescu, Teodora Voinescu, Alexandru (și Șerban) Mironescu, I.D. Sîrbu, „vinovații” Rugului Aprins sau, da, Dinu Pillat. Am avut norocul să mă întîlnesc și să mă las modelat, încă din prima tinerețe, de unii dintre acești eroi, care și-au trăit ideile, prestigiul sau apartenența la succesiunea unor bune familii autohtone, „bune” nu neapărat prin rang nobiliar sau avere, ci prin formația lor spirituală, prin influența lor salutară asupra istoriei naționale. Sînt acele familii despre care Nicolae Titulescu spunea, într-o scrisoare, că, profesori sau agricultori, au fost și sînt „forța României”. Familii care au avut de suferit, pur și simplu, pentru că „familia bună” a devenit pentru „familia” frustă a ideologiei comuniste o probă de culpabilitate.

În așteptarea unui Diogene Laerțiu bine informat, grăbit să culeagă și să valorifice mărturisirile „inculpaților” și ale celor, deja împuținați, care i-au cunoscut, savurez, deocamdată, reziduurile experienței proprii și îl îmbrățișez pe Dinu Pillat cu toată melancolia amintirilor mele.