„Falsul“ aselenizării
Demult, prin anii ’70, aflîndu-mă în Maramureș, am întrebat o țărancă ce crede despre aselenizarea americanilor (era la modă subiectul). Mi-a spus că nu crede și că omul nu poate călca pe Lună, care e lucru sfînt, făptura lui Dumnezeu. Ca s-o provoc, am întrebat-o dacă nu văzuse la televizor aselenizarea (se transmisese și la noi.) „Ba da, mi-a zis, dar nu mint ăștia tot timpul la televizor?“ Argumentul m-a lăsat mut. Așa fals cum era, el avea evident mult sens în contextul acelor vremuri.
Mi-am amintit de această veche istorie săptămîna trecută, cînd cu „scandalul apei“ din București. Autoritățile noastre publice au mințit de atîtea ori sau au trucat de atîtea ori adevărul, încît foarte multă lume nu mai are motive să se încreadă în ele, orice ar spune. Și cu atît mai mult dacă și spun lucruri diferite sau chiar contradictorii. Căci să ți se spună că apa are, într-adevăr, ceva clor în plus, dar e potabilă (versiunea Apa Nova) nu-i totuna cu prima declarație a Ministerului Sănătății și a doamnei ministru, cum că e improprie pentru băut, gătit și spălat, și nici cu cea de-a doua declarație a acelorași, cum că apa ar fi totuși bună, dar că trebuie consumată „cu prudență“. Ce înseamnă „cu prudență“ în context n-a înțeles nimeni. Să bei, dar mai puțin? Cît de puțin? Și dacă ți-e sete tare, ce faci? Completezi cu apă plată ori, de ce nu, cu bere? Fie. Dar ce înseamnă să te speli „cu prudență“? Poți s-o folosești pentru picioare, dar nu și pentru față, eventual? Dar să nu intrăm în detalii anatomice și nici să nu facem hermeneutica cuvîntului „prudență“. În orice caz, dna ministru Pintea s-a exprimat periculos de ambiguu, permițînd cele mai diferite interpretări – de la cele benigne (trebuie evitat consumul pentru bebeluși și persoane alergice la clor) la cele catastrofice (dacă bei, mori, dar „ăștia“ vor să ascundă adevărul).
Cert este că balamucul informațional a continuat, chiar și după ce apa a redevenit normală (ceea ce am știut cu toții gustînd-o a doua zi): nici pînă duminică instituțiile (Apa Nova, DSP, Ministerul Sănătății) nu se puseseră de acord nici asupra gradului de clorinare din ziua cu pricina, nici asupra caracterului propriu sau impropriu pentru consum. În schimb, au apărut acuzațiile cu iz politic. Ce subiect mai bun poate fi găsit decît calitatea apei noastre celei de toate robinetele? Dna Firea, care în prezent suspectează un complot pesedist în orice mișcă în București, a intrat dramatic în scenă cerînd să se pronunțe CSAȚ-ul și SRI-ul. În fine, trezit din somnul său obișnuit, Avocatul Poporului, dl Ciorbea (probabil frustrat de faptul că CCR i-a refuzat pensia specială), s-a pus în mișcare cerînd autorităților publice să lămurească chestiunea. E o întrebare dacă vor reuși să se pună în acord între ele în următorul secol.
De fapt, nu-i (sau nu mai e) aproape nimic de lămurit în legătură cu apa Bucureștilor – care, să recunoaștem, nu i foarte rea, prin comparație cu apa altor metropole. Sînt, în schimb, multe de lămurit în legătură cu felul în care comunică autoritățile publice între ele și cu publicul, în era informației. E o rușine, dar și o dovadă de incompetență și de iresponsabilitate să nu poți da comunicate prompte, clare, neambigue și concordante în asemenea situații, nici măcar prea ieșite din comun și în care rezultatele se obțin prin măsurători standardizate, nu prin interpretare.
Să ne mai mirăm atunci că mulți oameni refuză să se vaccineze sau să-și lase copiii să fie vaccinați, invocînd felurite teorii neștiințifice? Pentru un om care a cam uitat tot ce a trebuit să învețe în școală, un obișnuit al diferitelor rețele de socializare, multe toxice (așa cum sînt foarte mulți contemporani ai noștri), de ce ar fi mai credibilă dna Sorina Pintea cînd cere oamenilor să se vaccineze decît atunci cînd cere oamenilor să fie „prudenți“ cînd folosesc apa de la robinet? A doua cerință a fost, în cel mai bun caz, o gafă mediatică. De ce ar fi prima cerință mai credibilă?
Autoritatea entităților publice – naționale și locale – formează în ochii publicului larg un bloc. Cînd există impresia că se ascunde sau se fardează adevărul într-un punct, credibilitatea generală scade, chiar și acolo unde se spune adevărul întreg. Majoritatea oamenilor nu au timp, nici cunoștințe, nici interes să facă distincțiile dintre adevăr, semiadevăr și fals. De asemenea, cînd vine vorba de încredere, oamenii nu sînt interesați să distingă prea mult între ministere, autorități deconcentrate, guvern, autorități locale. Pentru ei, toți „ăștia“ formează o unică hidră cu capete multiple, dar același corp și mai ales același instinct: să-și înșele cetățenii la nevoie. În fapt, dacă e o naivitate să crezi în tot ce se spune „de sus“, este o prostie să nu crezi nimic din ce se spune „de sus“. Aselenizarea, fie și transmisă de televiziunea comunistă, a avut totuși loc. Dar nu-i aproape niciodată simplu să calibrezi între ele scepticismul și încrederea. Guvernele au un rol esențial în asigurarea încrederii, dar o parte însemnată a reușitei ține și de competențele individului, mai ales de puterea sa de discernămînt și de cultură: poate că și în asta constă arta grea de a fi un bun cetățean.
