Extrase răzlețe din caiete vechi

● Esențială pentru eficacitatea oricărui gest pedagogic este renunțarea inteligentă la predică, la decalogul lipit pe tăblia patului, la cicăleala insuportabilă a „sfătuitorilor“ de profesie. O adevărată reformă morală, o eficientă strategie modelatoare se obține pe căi mai delicate. La fel cum, în selecția valorilor autentice, analistul competent trebuie să se arate ferm, fără a deveni inchizitorial, în materie de educație, pedagogul trebuie să fie elocvent fără dogmatism sumbru, fără a cădea în dăscăleală. Stilistica specifică a educației, ca și aceea a artei, exclude rigorile pompoase ale „imperativului categoric“, preferînd retorica mai nuanțată, mai subtilă a farmecului, care nu pune accentul pe legiferare, ci pe seducție. Autoritatea (recunoscută) a magistrului este foarte importantă, dar rămîne fără efect real dacă lucrează numai prin „reguli“ instituționale, fără susținerea personalității iradiante, fără energia inanalizabilă a harului.

● Sîntem reziduurile propriilor noastre proiecte.

● S-a spus că Dumnezeu este ceea ce fiecare știe să facă din singurătatea sa. Singurătatea este, într-adevăr, mediul optim al prezenței lui Dumnezeu, iar această prezență face din experiența solitudinii o foarte „rentabilă“ experiență spirituală (ceea ce nu diminuează importanța experienței comunitare a „întîlnirii“, înnobilată ritual). Fără trăirea asumată, eventual tragică, a singurătății, nu lași loc, împrejurul tău, pentru parteneriatul nevăzut cu transcendența fondatoare a lumii. Cînd ești singur, Dumnezeu stă alături de tine, neclintit și tăcut: te contaminează, fără a te iluziona… În această postură, Dumnezeu nu e, cîtuși de puțin, o instanță consolatoare. E, dimpotrivă, „obiectiv“ și lucid. S-ar zice că e ființa însăși a neconsolării productive…

…Cît de nerușinat Îi fac portretul! Ca și cum mi-ar poza, iar eu L-aș fotografia convenabil din toate unghiurile. Și cît de îngăduitor, de flexibil, trebuie să se păstreze El, față cu veleitățile mele „portretistice“. Ca să mă ierte, va trebui să fie cu atît mai generos cu cît sînt eu mai tenace în încercările mele de a-L defini. Dumnezeu e ființa care, lăsîndu-Se, iarăși și iarăși, definită de sărăntoci de tot soiul, acceptă, magnanim, să nu de-finească pe nimeni, să nu închidă pe nimeni în propria sa limită, să nu ne trateze pe nici unul dintre noi drept definit-ivi. Și, ne-definindu-ne, El ne dă șansa unei permanente re-definiri, care e șansa cea mare, încercarea-cheie a vieții individuale. Și scuza ei…

● Un semn distinctiv al omului de cultură autentic este, cred, dragostea de ceremonie. Intelectualul cu apucături cazone, agresiv comportamental, prea categoric în vorbă e, de regulă, un parvenit al spiritului. Pentru el, cultura n-a fost ceea ce trebuie să fie, adică un loc de pelerinaj, un spațiu de tranzit mereu deschis, ci o destinație precisă, în care te stabilești definitiv, cu tot calabalîcul. În realitate, cultura e o „țară“ în care toți trebuie să se considere invitați și nimeni nu trebuie să facă pe gazda… Cei care, ajunși în teritoriul culturii, încep să se poarte ca niște gazde amabile n-au înțeles nimic din călătoria lor. Există, din păcate, asemenea inși: se mută printre cărți așa cum te muți într-un oraș cu dever mai bun. Intelectualul adevărat nu simte nevoia să se „fixeze“. Preferă să adopte poziția oaspetelui, să nu se instaleze, uzurpator, în capul mesei. Intelectualul adevărat nu-și îngăduie niciodată și niciunde să se simtă „ca la el acasă“. El e mereu atent la obiceiul locului, mereu bucuros să adopte bunele purtări ale noului venit, respectuos cu tradițiile și „coregrafia“ comunitară a „gospodăriei“ care îl primește.

● Culmi ale gîndirii post-revoluționare. C.V. Tudor: 1 decembrie 1990: „Toți prefecții și primarii trebuie musai să fie militari“; 1993: „NATO – O bandă de răufăcători. E ca SIDA care devastează planeta“. Valeriu Tabără 1992 (interviu): „Aspirația spre integrare europeană e de natură revizionistă“. Marin Voiculescu (profesor universitar și autor de aforisme): „Nu tot ce flutură e steag“; „Stilul e omul, trilul e pasărea“. Ce vremuri! (Comentariu actual: S-au înmulțit „scriitorii“ de aforisme. Am primit, în ultimii ani, mai multe volume – unele aparținînd unor autori încă tineri – pline cu panseuri metafizice, etice, estetice, sapiențiale, de natură să garanteze o experiență de viață, o acumulare de înțelepciune, o vervă a ideii și a formulării de invidiat pentru cititorul de rînd… Aforismul a devenit un gen literar. Te așezi dinaintea foii albe și compui „ziceri“, așa cum se compun poeme, nuvele, romane. În doi timpi și trei mișcări, stai la masă cu La Rochefoucauld și La Bruyère. Nu mai știu cine a spus: Te gîndești zece ani și scrii un aforism. Nu te gîndești deloc și scrii o sută de aforisme…)