Estetica raporturilor dintre oameni

Am ajuns să invocăm prea des "esteticul". Termenul s-a demonetizat prin abuz şi tinde să sucombe în fandoseală şi semidoctism: îl întîlnim frecvent ca pe un substitut mai "fin" al uzualului "frumos", căzut, s-ar zice, în desuetudine. Agentul de circulaţie face - la intersecţii - gesturi "estetice" sau ne amendează pentru aspectul "inestetic" al automobilului, sala unui nou restaurant ne e recomandată ca "foarte estetică", cutare bulevard îndeplineşte "înalte exigenţe estetice", cutare coafură prea nonşalantă e "inestetică" etc. Raporturile dintre oameni trebuie, iată, să fie şi ele "estetice", adică să se lase modelate prin "educaţie estetică". Înlocuirea lui "frumos" prin "estetic" se explică, probabil, prin aceea că "frumos" are aerul unui simplu epitet, în vreme ce "estetic" trimite cu gîndul la o disciplină autonomă şi complexă, la o ştiinţă: estetica. Este limpede, pe de altă parte, că nici bunul-gust, nici buna-cuviinţă nu sînt concepte de ordin "ştiinţific", că ele nu se bizuie pe legi categorice şi nu pot fi obţinute, în chip mecanic, la capătul unei cuminţi inginerii pedagogice. În ce măsură virtutea se poate învăţa sau nu, aceasta este o veche dispută a filosofilor, dovedind, prin însăşi vechimea ei, relativitatea oricărei soluţii. Ceea ce însă pare sigur este că nici doctrina virtuţii, nici aceea a frumosului, nici etica, nici estetica nu au sens ca domenii de sine stătătoare. Amîndouă sînt mai curînd ilustrări aplicative ale unei opţiuni mai înalte, ale unei "filosofii". Cu alte cuvinte, criteriile cu care operăm în plan etic sau în plan estetic se decid în afara planurilor cu pricina: nu există valabilitate etică în sine; există doar coerenţă între o anumită imagine a lumii şi o anumită normă de conduită. Şi atunci, problema raporturilor dintre oameni nu poate fi discutată ca o strictă problemă de disciplină (fie şi liber consimţită) faţă de un cod comportamental dat. Trebuie să ajungem a discuta convingerile oamenilor, componenta de reflexivitate a vieţii lor. Ne purtăm prost unii cu alţii nu pentru că ignorăm sau călcăm nu ştiu ce reguli de bună purtare, ci pentru că nu ne mai gîndim unii la alţii, pentru că nu ne mai preocupă raporturile noastre cu ceilalţi, pentru că nu ne mai luăm răgazul de a medita asupra gesturilor noastre, asupra rostului nostru individual şi comunitar. Avem, fireşte, tot soiul de circumstanţe atenuante: pripa veacului, urgenţele cotidiene, "ghimpele" acut al necesităţii. Viaţa imediată are un asemenea relief, o asemenea densitate, încît tot ce nu participă direct la fluxul ei pare inconsistent sau nesemnificativ. Dar tocmai această strălucire a imediatului îi atenuează transparenţa şi adîncimea. Imediatul e perceput corect cînd e perceput nu ca luminos, ca avînd în sine sursa existenţei sale, ci cînd e perceput ca luminat, ca primindu-şi justificarea din afară, de la nivelul unei instanţe superioare, dătătoare de sens. Imediatul e lumină mediată, efect de ecleraj, iar nu centru de iradiere luminoasă. A trăi numai în planul lui e a trăi unidimensional, insuficient, a trăi în oglindă. Ne purtăm prost unii cu alţii ori de cîte ori trăim în oglindă, nu ca persoane, ci ca siluete palide, ca funcţii statistice ale unui scenariu care ne manipulează. Cînd acceptăm să fim "funcţii", nu mai putem avea comportament omenesc, ci doar moduri de funcţionare. Cu alte cuvinte, sîntem întrebuinţaţi ca nişte dispozitive bine reglate: întrebuinţaţi de ambianţă, de conjuncturi, de propriile noastre instincte şi umori. Or, prima exigenţă a unei bune raportări la ceilalţi e să nu-i socotim drept un inform material "de întrebuinţat" şi să nu ne lăsăm întrebuinţaţi la rîndul nostru. Purtarea bună e posibilă numai cînd dublăm registrul lumii obişnuite cu un acompaniament metalumesc. Vieţii pe orizontală, pe un singur nivel, îi ia locul, atunci, o viaţă armonică, pe mai multe niveluri, care se întrepătrund sărbătoresc. Motivaţiile fiecărui gest şi ale fiecărei decizii încetează să mai fie inerţiale, reflexe, pentru a deveni lucide şi ofensive. Celălalt e înregistrat în unicitatea lui ca un destin specific, ca un miracol. Bunele raporturi între oameni nu sînt acelea care se stabilesc de la un "rol" la altul, de la o rutină la alta, ci acelea care se stabilesc de la miracol la miracol. Nu de "estetică" e vorba aici. Raporturile între oameni nu se reduc niciodată la o roză graţie decorativă. Ele pot fi de tipul unei laconice camaraderii sau al unei asprimi virile; esenţială e evitarea complezenţei, a somnambulismului, a schematismelor mentale şi administrative. Toate acestea apar, de regulă, nu ca rezultate ale "calofiliei" de salon, ci, să zicem, ale unei mereu active "filocalii". În greceşte, ambele cuvinte par să însemne acelaşi lucru. Dar calofilia pune accentul pe frumos (în speţă pe idolatrizarea lui), pe cînd filocalia pune accentul pe îndrăgostire... P.S. Am scris textul acesta cîndva, înainte de decembrie 1989, pe o temă comandată: estetica raporturilor între oameni. Atunci mi se păruse că trebuie să combat calofilia birocratică şi masificarea agresivă la care ne invitau "etica şi echitatea socialistă". Ne purtam prost unii cu alţii pentru că eram depersonalizaţi, manipulaţi de teama de a nu fi pedepsiţi pentru neconformitate, timoraţi în impulsul de a fi autentici. Constat că, deşi vremurile s-au schimbat, ne purtăm încă şi mai prost unii cu alţii: tragem după noi toate efectele vieţii sub dictatură, la care se adaugă efectele tranziţiei: ne purtăm prost pentru că, după decenii de depersonalizare, trăim brusc inflamaţia propriei personalităţi; pentru că, după decenii de conformism, avem, în sfîrşit, ocazia să ţopăim bahic împotriva tuturor regulilor; şi pentru că, după decenii de paloare statistică, facem (extatic) experienţa gîndirii pestriţe şi a comportamentului bălţat. În lumea rece a socialismului ştiinţific puteam pleda pentru îndrăgostire. Acum s-ar cere mai degrabă un efort de decongestionare... (Dilema, nr. 130, 7-13 iulie 1995) N. red.: De săptămîna viitoare, dl Andrei Pleşu va reveni cu texte noi. Pînă atunci, să ne bucurăm de acest text "vechi".