Eşecul internaţionalismului naţionalist
O federaţie trans-naţională a naţionaliştilor e o contradicţie în termeni. E ca şi cum s-ar constitui o asociaţie a tuturor acelora care nu vor să se asocieze cu nimeni. Naţionalismul, mai ales în formele sale extreme, nu poate fi o energie coagulantă decît pentru adepţii săi interni. În rest, el e, prin definiţie, născător de excluziune, departajare şi dezbin. Naţionaliştii unguri nu se pot alia cu naţionaliştii români decît dacă şi unii, şi alţii renunţă să mai fie naţionalişti. Naţionalistul basc nu poate sta la aceeaşi masă cu naţionalistul spaniol. Erasmus ştia, încă de la începutul secolului al XVI-lea, că naţiunile tind să se excomunice reciproc, pentru a nu se alia decît episodic şi oportunist, în împrejurări particulare. "Englezul - spunea el - e inamicul francezului, fără alt motiv decît acela că e francez. Scoţianul e duşmanul briţilor, pentru simplul fapt că e scoţian. Neamţul e duşmanul francezului, iar spaniolul al amîndurora." Astăzi, lucrurile nu mai stau chiar aşa. Dar fracţiunile naţionaliste ale diferitelor popoare sînt încă în secolul al XVI-lea. Ele n-au nevoie de prea multe argumente pentru a exersa adversitatea. Naţionalistul crede orbeşte în valoarea de unicat a naţiei sale şi, în consecinţă, o vede mereu înălţată cu un cap peste celelalte. Fie prin virtute (primul popor creştin, cei mai viteji dintre traci, cele mai frumoase femei, cei mai deştepţi şi mai virili bărbaţi), fie prin martiraj (ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul, am stat în calea tuturor răutăţilor). Naţionalismul e, în ambele cazuri, o specie a excepţionalismului. De aici şi paradoxul lui: pentru un adevărat naţionalist, naţionalismul celorlalţi e o ofensă inacceptabilă. Cu alte cuvinte, naţionalistul e în situaţia curioasă de a fi într-un război permanent şi neîndurător cu toţi naţionaliştii din afara graniţelor sale. Nimeni nu combate mai vehement naţionalismul (altora) decît naţionalistul (nostru). Iată, de-o pildă, cazul cu madam Mussolini. "Românii şi-au făcut din infracţionalitate un mod de viaţă" - a declarat dînsa. Românii pun, deci, în pericol, naţia italiană. Atît i-a trebuit fratelui ei ideologic, domnuâ Vadim. Ne retragem - a decis el - din grupul parlamentar "Identitate, Suveranitate, Tradiţie!" E un "grup castrator". (Aşa e! Orice naţionalism e castrator pentru restul naţionalismelor.) "Dai în familia şi în naţia mea?" - a răspuns cealaltă exponentă a ginţii latine. Mă retrag şi eu. "O veste bună pentru Europa!" - a sunat comentariul unui parlamentar european. Poate şi pentru naţionalişti. Căci vor trebui să cadă pe gînduri. Ori se revizuiesc, avînd grijă să nu schimbe nimica, ori nu se revizuiesc, dar acceptă unele schimbări, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale. Reflectam la toate acestea cînd, umblînd prin tîrg, am descoperit nişte ample înscrisuri electorale ale unui partid care, teoretic, ar trebui să-mi fie simpatic: Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Ideea principală a banner-elor pare să fie "Rămîn român în Europa". Bravo! - îţi vine să spui. O hotărîre înţeleaptă. Pică şi foarte bine în contextul de-acum, cînd avem tot soiul de români care umblă prin Italia, Spania şi Franţa şi rămîn inconfundabil "români", pînă într-atît încît sînt echivalaţi cu "românitatea" însăşi. Să fi fost mai puţin "români" am fi dormit mai liniştiţi. Pe de altă parte, ce sens are acest slogan? Dacă eşti român, rămîi român oriunde şi oricînd, chiar şi cînd vrei să te dai drept altcineva. Apoi, dacă te preocupă atît de mult să rămîi român, ce cauţi în Europa? Moţăie liniştit şi ferice pe obcina ta strămoşească şi nu te mai încurca în birocraţia bruxelleză! De ce să pleci, dacă, de fapt, vrei să rămîi? Nu ţi-a cerut nimeni să-ţi pierzi chipul, dar nici nu se cade să vrei să impui comunităţii în care ai intrat (pentru că ai vrut să intri) tot pitorescul autohton. Paşoptiştii n-au încetat să fie români la Paris, dar n-au căutat să ducă mămăliga pe Sena, ci să aducă modernitatea franceză la Bucureşti. "Rămîn român în Europa" e un început de schizofrenie. Problema e verbul: "rămîn" e un jurămînt de imobilitate, de blocaj. Să fi spus măcar: "Sînt român, deci sînt european!" sau "În Europa, voi redescoperi România!". Nu să-ţi faci din încăpăţînare - un program şi să porţi - cum se vede în altă imagine electorală - opinci neaoşe la haine evropeneşti. În felul acesta, nu vom reuşi decît să ducem în Europa o mostră de prost-gust autohton. Spuneam despre naţionaliştii de extremă că trăiesc în secolul al XVI-lea. PNŢCD e mai avansat. Străluceşte ţanţoş în plin secol al XIX-lea. Nu le poţi dori decît ca, la diverse întîlniri internaţionale, să fie întîmpinaţi de politicieni italieni în sandale, de francezi cu tichie galică şi de americani cu machiaj de amerindieni.
