Educație, intelectuali, miniștri...

Am primit și eu textul scrisorii celor 100 de intelectuali privind noua versiune a legii educației. Cu invitația de a-mi adăuga și eu semnătura. Am ezitat, nu pentru că nu eram de acord cu textul propriu-zis, ci pentru că experiența ultimilor 30 de ani m-a făcut să nu mai cred în asemenea proceduri. După 1989, societatea civilă, GDS-ul, nenumărate asociații profesionale au tot trimis forurilor responsabile sute, dacă nu mii, de asemenea scrisori. Fără nici un rezultat. Totul s-a redus la o gesticulație legitimă, dar ineficientă, „nobilă” moralmente, dar ineficientă pragmatic. Nu voi încerca, acum, să explic mecanismul prin care, la noi, civismul alunecă adesea, cu cele mai bune intenții, spre decorativ. Fapt e că instituțiile oficiale vizate de „provocările epistolare” nu le iau în serios, dacă nu chiar le discreditează, atribuindu-le motivații impure, partizane, antiguvernamentale... De reacții responsabile, de dezbatere reală, aplicată, de colaborare cetățenească nu poate fi vorba. Pornind de la această experiență – la care se adaugă și o demobilizare personală dinaintea realităților politice naționale și planetare –, nu m-am grăbit să semnez scrisoarea cu pricina.

Din păcate, ceea ce a urmat mi-a confirmat decizia „absenteistă”. Ce-ar fi fost normal? Ar fi fost normal ca Ministerul Învățămîntului, văzînd numele înscrise pe lista expeditorilor, să se declare gata de dialog. Intelectualii semnatari să-și aleagă un grup de 5-10 reprezentanți, care să fie invitați la o întîlnire analitică civilizată cu ministrul de resort, căruia, de fapt, i se adresa mesajul lor. Nici vorbă! Ministrul nu vrea dezbatere. Preferă să dea cu tifla „protestatarilor”, cu argumente conspiraționiste și „obiectivități” statistice. Autorii scrisorii nu sînt decît un impur  „grup de interese”, pus pe subminarea autorității guvernamentale. Ca să nu mai spunem că sînt doar 100! Păi, se compară ei cu cei 3,5 milioane de elevi cărora le este dedicată legea?! O replică pe măsură ar fi, în acest caz, că nu se compară 100 de inși cu performanțe profesionale clare și recunoscute cu 1 ministru! Cam în aceeași linie se situează și alte „argumente” ministeriale: 1) Nu puteam prelungi la nesfîrșit dezbaterile. Se cere o soluție urgentisimă, chiar dacă imperfectă (cum zic răuvoitorii). 2) E drept că elaborarea proiectului de lege a luat ceva timp, dar au fost și vremuri grele: pandemia, războiul din Ucraina, tulburările climatice etc. (cu alte cuvinte, vinovați pentru întîrzierile, bîlbîielile și derapajele legii sînt Putin, COVID-ul și seceta). 3) Am organizat, totuși, dezbateri! De ce n-au participat la ele și vitejii care se arată acum, după război... 4) Am organizat dezbateri cu elevi, cu asociații sindicale din învățămînt, cu studenți. Intelectualii să zică mersi! Ș.a.m.d. 

Ar mai fi multe de spus. Dar la ce bun să repet sau să amplific de pomană ceea ce s-a spus deja răspicat despre detaliile legii sau despre desființarea CNATDCU și rigorile „exagerate” în administrarea plagiatelor doctorale, despre inflația „digitalizării”, chiar și acolo unde nu e nevoie de ea, ba chiar acolo unde efectele ei sînt riscante? Sigur că educația trebuie să accepte propuneri de reformă impuse de modernitate, exigențe globale, administrație funcțională, conformă cu rigorile instituționale impuse de evoluția contextului, de reformulările antropologice, de noile modele profesionale și sociale. Dar „progresul” – pentru cine înțelege corect condiția umană și spiritul timpului – nu înseamnă strict detronarea tuturor achizițiilor benefice deja existente. Progresul nu exclude recuperarea tradițiilor benefice. Progresul inteligent nu se sfiește să fie și restaurator, adică, atunci cînd e cazul, „regresiv”, recuperator. Iar legiferările „actuale” nu trebuie să semene a acomodări conjuncturale, a înregimentare fără discernămînt în ultima modă.

Pe scurt, e nevoie de flexibilitate, cordialitate dialogală, respect pentru alteritate și spirit critic. Și cred că inițiatorul proiectului „România educată”, președintele țării, nu poate asista prea înțelegător la reacții de o anumită suficiență simplificatoare și iritată, ca acelea cu care ne-a surprins pe mulți actualul ministru, ca răspuns la scrisoarea celor 100 de bombănitori...

P.S. I-aș sugera, totuși, dlui ministru Cîmpeanu să aibă curiozitatea și răbdarea de a consulta CV-urile celor 100 de intelectuali „vinovați” de răzmeriță. Va descoperi, în majoritatea cazurilor, portrete ale unor performeri în plan cultural și administrativ, pe care nu-i poți evacua atît de nonșalant, atunci cînd te contrazic. Despre ei se va mai vorbi și după ce o sumedenie de miniștri actuali vor reintra in anonimat...