Edmund Pollak

Înainte de 1989, posibilitatea de a călători în afara ţării ţinea de imponderabil. Trebuia să ai fie noroc, fie pile, fie o anumită înclinaţie spre compromis. Cu alte cuvinte, puteai profita fie de conjuncturi favorabile, fie de relaţii influente, fie de strategiile de racolare ale Securităţii. Paşaportul era, în aceste condiţii, o şansă nesperată şi greu explicabilă, un hatîr sau recompensa otrăvită a unei dezerţiuni. În unele cazuri, el putea fi şi o condamnare la exil. Poliţia politică înţelegea să scape de indezirabili, obligîndu-i să emigreze. Dar trebuie spus că tot ce ţinea de dreptul la călătorie rămînea, pînă la urmă, învăluit în mister. Nu puteai şti de ce o dată primeai paşaport şi altă dată nu, de ce aveai brusc voie la Paris, dar ţi se refuza Moscova, de ce unii se bucurau de un tratament lax, iar alţii erau ţinuţi din scurt. Intrau în joc, desigur, şi adversităţi pe cît de secrete, pe atît de eficiente, delaţiuni tovărăşeşti, file neştiute ale propriului dosar etc. Oricum, cei care reuşeau să călătorească (mai mulţi decît ne închipuim, dar mult mai puţini decît ar fi dorit şi decît ar fi fost de dorit) constituiau - şi constituie şi azi - "lung prilej de vorbe şi de ipoteze". Ceea ce se pierde însă din vedere e că una din condiţiile importante pentru a obţine o aprobare de paşaport era existenţa unui apel, a unui sprijin, a unei cointeresări instituţionale, venite dinspre Vest. Îţi trebuia o "invitaţie", care să echivaleze cu o oarecare presiune politică şi administrativă. Agitaţia întreţinută de Europa Liberă, asistenţa mediatică a unor organizaţii internaţionale şi, uneori, chiar acţiunile de susţinere ale unor persoane particulare puteau fi de mare folos. Ca să dau un exemplu, voi aminti că mulţi intelectuali şi artişti din Răsăritul european îşi datorează puţinele lor experienţe occidentale de dinainte de 1989 "asociaţiei pentru întrajutorare intelectuală", reprezentată de formidabila, curajoasa, ingenioasa, fermecătoarea Annette Laboray. Un personaj uluitor al acelor vremuri a fost Edmund Pollak. Plecat din România şi ajuns înalt funcţionar pe lîngă Conferinţa Rectorilor Vest-Germani (un fel de minister federal al învăţămîntului superior), el a avut o intervenţie providenţială în destinul multora, printre care mă prenumăr. Era un releu perfect între aspiranţii români la beneficiile unui sejur apusean şi feluritele universităţi şi fundaţii nemţeşti, dispuse să ofere burse. Tactul lui tenace, prestigiul de care se bucura în ţara lui de adopţie, o nobilă discreţie şi o nesfîrşită bunătate erau puse la lucru spre a ajuta tineri înzestraţi din România să iasă, pentru un timp, din ţară şi, odată ieşiţi, să se descurce convenabil în mediul academic atît de străin cu care se confruntau. Edmund Pollak era o instituţie şi, în acelaşi timp, un fel de tată fratern, gata să te preia, să te însoţească, să te protejeze. Am petrecut, alături de el şi de inimoasa lui nevastă, tihnite prînzuri duminicale, momente de convivialitate întremătoare, atît de necesare veneticului care eram, neînvăţat cu experienţa străinătăţii. Om de carte şi de gust, generos, dezinteresat, plin de umor şi de afecţiune, fără să cadă vreodată în tapaj retoric sau în efuziune lacrimogenă, dl Pollak a contribuit decisiv şi neştiut la salvarea intelectuală a mai multor generaţii. N-a primit niciodată recunoştinţa pe care o merita. Vorbesc adesea cu Gabriel Liiceanu (un alt beneficiar al strădaniilor pollakiene) despre norocul de a-l fi întîlnit şi despre netrebnicia noastră ulterioară. Căci, deşi l-am pomenit mereu, nu i-am mai dat nici un semn de viaţă, nu ne-am învrednicit să-i oferim nici măcar minima gesticulaţie a politeţii. Luaţi de valul istoriei mari şi mici pe care am trăit-o în ultimii optsprezece ani, ne-am complăcut într-o vinovată amînare, amplificată ruşinos de propria ei inerţie. Dar ne e dor de el, ca de o întruchipare a sorţii şi ca de efigia unei umanităţi depline. E unul din marii sabotori ai dictaturii, căruia nu i se va ridica niciodată vreun monument...