După referendum

Săptămîna trecută, cînd încă nu știam rezultatul referendumului, am scris că, oricum ar fi, PSD va ieși, ca imagine, în cîștig. M-am înșelat. În realitate, nimeni n-a ieșit bine după această vijelioasă „consultare populară“. PSD-ul e acuzat fie că n-a participat mai activ la organizare, fie, dimpotrivă, că a participat la organizare și, prin imaginea sa proastă, a compromis țelul scrutinului. Biserica e acuzată de „liber-cugetători“ și minoritari de intoleranță și „medievalism“ reacționar. Liber-cugetătorii și minoritarii sînt acuzați de „progresism“ neo-marxist. Politicienii în genere sînt certați pentru atitudinea lor echivocă, preocupați cum sînt să nu piardă votanți din nici una dintre tabere. Nici „poporul“ nu iese basma curată: insuficient „îmbisericit“, nu s-a mobilizat, n-a răspuns cuminte îndemnului la salvgardarea tradițiilor strămoșești. Pe scurt, toată lumea acuză pe toată lumea. Eșec total (sau, în limbajul duhovnicesc al Patriarhiei, „succes nedeplin“…). Nu poți să nu te întrebi de ce a fost nevoie urgentă de acest referendum, într-un moment în care, și-așa, sîntem învrăjbiți, nemulțumiți, „supravegheați“ neîncrezător de forurile internaționale, tot mai nelămuriți electoral și mai ezitanți spiritualmente, pe un spectru care merge de la superstiție folclorică la secularizare „luminată“.

În ape tulburi, totul își pierde definiția și, în consecință, confuzia devine regulă. În ce mă privește, mă opresc, deocamdată, la două stupori, provocatoare de neliniște. Mai întîi, am auzit propuneri (unele dintre ele venite de la politicieni, așadar de la „profesioniști“) după care un referendum neizbutit trebuie fie repetat (pînă iese ce trebuie!), fie socotit valabil, ținînd cont, fără procente „birocratice“, doar de numărul celor care au votat „corect“. Cu alte cuvinte, dacă un „Da“ convenabil inițiatorilor are o susținere de 1-2%, e destul. Că doar nu ne luăm după mulțimea proastă, ci după „elita“ înțeleaptă. Și, cu ocazia asta, ne dovedim, iată, și toleranți, de vreme ce, în anumite condiții, ne plac și minoritățile… Cît despre repetarea tenace a votului pînă la victoria finală, asta e, totuși, o soluție discutabilă. De ce atîta cheltuială, atîta tapaj, cînd se poate rezolva totul cu o binevenită ordonanță de urgență? În altă ordine de idei, mi s-a părut inabilă sugestia Patriarhiei, cum că eșecul referendumului s-ar explica prin asocierea contagioasă a scopului său cu numele lui Liviu Dragnea. Păi, nu i s-a cîntat lui Dragnea „Vrednic este!“, cînd i s-a decernat, în 2014, „Ordinul Sfinții Martiri Brâncoveni“? Nu mai spun ce păguboasă ar fi și o concluzie de genul: Catedrala Mîntuirii Neamului însăși ar putea să-și piardă din prestigiu dacă rămîne masiv dependentă de finanțările guvernamentale!

Mai grav decît tot restul mi se pare însă un simptom colateral al dezbaterii publice despre referendum: revigorarea unui tip uman de care speram să fi scăpat după decembrie 1989: activistul. În toată perioada dominată de regimul comunist, activistul, propagandistul, „agitatorul“, tovarășul „garantat“ ideologic și verificat ca „militant“ de nădejde al „cauzei“, reușise să împînzească pînă la intoxicare viața comunitară, dar și pe cea privată, cu retorica lui „de neclintit“, cu zelul lui insomniac, de cetățean „dedicat“, de om „lămurit“, nerăbdător să-i lămurească și pe alții. Pe toți, dacă se poate! Iar cine nu se prea lăsa convins trebuia ori pedepsit, ori – după „relaxarea“ ideologică post-stalinistă – stigmatizat public ca fiind „reacționar“, trădător de neam și de țară, vîndut agenturilor străine. Nu conta, în fond, buna sau reaua-credință a activistului: la bază, putea fi vorba de oportunism, disciplină oarbă de partid, vid interior care „se angajează“ terapeutic, pentru a-și găsi un sens de viață, un profil identitar bine situat, sau, pur și simplu, mediocritate intelectuală camuflată, cosmetic, în „aderență“ sinceră la tabăra cîștigătoare…

Din păcate, m-am trezit confruntat cu spectrul acestui personaj de ambele părți ale „războiului“ național provocat de referendumul din 6-7 octombrie. Am văzut intelectuali subțiri deghizați carnavalesc în „cruciați“ oțeliți ai binelui, adevărului și frumosului, am văzut „minoritari“ valorificînd – corect politic – fie postura victimei „exploatate“, neiubite, terorizate, hărțuite social, fie pe aceea a unei glorioase întruchipări a viitorului, care plutește, amenințător, cu „dreptatea“ lui, asupra prezentului „stricat“, am văzut preoți cu apucături de plutonieri sau de procurori, gata să-i lichideze pe „deviaționiști“, interzicîndu-le „viața de apoi“. O, ce veste minunată: ortodoxia pare să adere, brusc, la catolicism! E pregătită să pună la cale cruciade mîntuitoare, să adopte beneficiile misionarismului colonizator, să adopte moravurile și procedurile statului laic. Duhovnicul devine șef de batalion disciplinar, credinciosul – o ordonanță supusă, pentru care „ordinele“ nu se discută, ci se execută! Altfel, arest, ștergere de pe lista cea bună, afurisenie!

Cînd mă declar speriat de reînvierea „activistului“ neîndurător, nu vreau deloc să spun că nu mai e loc pentru „convingeri“, pentru slujirea cauzelor în care crezi, pentru efortul de a mijloci dialogul cu cei de altă părere. Nu pledez pentru relativisme „postmoderne“, pentru resemnarea placidă dinaintea „trend“-urilor de tot soiul care hrănesc pofta mondială de egalizare „principială“ a tuturor diferențelor, culorilor, portretelor, orientărilor, valorilor, ideilor. Mie, unuia, îmi plac diversitatea lumii, împestrițarea ei, ierarhiile ei, dramele opționale care ne modelează și chiar rătăcirile ei formative. Nu-mi plac lumile „omogene“, entropia ideologiilor și a moravurilor, după modelul Hitler și Stalin. Dar cer ca dialogul dintre „combatanții“ diverselor tabere să se facă prin seducție logică, adică prin argumente atrăgătoare sau măcar creatoare de tensiune interioară. Nu prin bîtă, amenințare, suficiență sufletească și mentală. Nu prin înregimentare isterică de o parte sau de alta, ci prin adeziune lucidă, însoțită de bunătatea inimii. Cînd „războiul nevăzut“ devine agresiv vizibil, adevărurile pălesc și „războinicii“ nu se mai bat decît pentru ei înșiși…