După referendum

Traian Băsescu are obiceiul să cîştige toate războaiele pe care le poartă cu ceilalţi. În schimb, pierde toate războaiele pe care le poartă cu sine. E mereu învins de propria sa natură. De ce cîştigă? Pentru că, în teren, e întotdeauna mai bun decît adversarii săi. Mai deştept, mai eficient retoric, mai intuitiv. Vorbeşte limpede, cu adresă precisă, cu un fel de aplomb viril care provoacă încredere. Are spontaneităţi salutare (chiar dacă, uneori, riscante), ştie să alterneze umorul genuin cu severitatea, sentimentalismul cu decizia brutală. E credibil cînd se mişcă printre oameni, cînd dansează la restaurant, cînd rîde lăbărţat şi cînd plînge soldăţeşte. Nici unul dintre adversarii săi nu are datele necesare pentru a-i face faţă cît de cît onorabil. Unul din secretele succesului său e indigenţa multiplă a celor cu care se luptă. Coaliţia anti-Băsescu a reuşit să livreze alegătorilor, într-un timp scurt, imense cantităţi de stupiditate strategică, de mediocritate mentală, de nerealism. A te arunca într-o luptă dură şi primejdioasă, fără minime garanţii de cîştig, fără cîntărirea riguroasă a circumstanţelor, fără o anticipare atentă a consecinţelor posibile şi probabile nu e semn de combativitate politică, ci gesticulaţie sinucigaşă, disperare oarbă. La fel de neinteligent e a face alianţe neplauzibile şi dezonorante. Pînă la urmă, s-a văzut limpede că singura motivaţie a grupului antiprezidenţial era ura strict personală faţă de preşedinte şi un înşelător instinct de conservare. Interesul public, ţara, ecourile externe sau măcar nevoia de a supravieţui decent pe eşichierul politic au fost lăsate deoparte sau utilizate demagogic într-o campanie perdantă, nerezonabilă. Un asemenea amestec de tupeu plenipotent (D. Voiculescu), charismă hipocalorică şi anemie a talentului (M. Geoană), clămpăneală defazată (C.V. Tudor), indignare tovărăşească (I. Iliescu) şi mîrîială ţanţoşă (grupul liberal în toate versiunile sale) nu putea sfîrşi decît într-o baie de ridicol. Am asistat la un spectacol regizat de prostănaci, prostuţi şi prostovani, asistaţi de mici derbedei de presă, şmecheri de periferie şi ţoape. Cine-ar fi crezut că, într-o bună zi, Norica Nicolai va sta la aceeaşi tarabă cu madam Buruiană, că domnul Crin Antonescu va lătra la acelaşi gard cu Viorel Hrebenciuc sau că domnul Dinu Patriciu va sta umăr la umăr, în aceeaşi emisiune, cu Dan Voiculescu şi cu Ion Iliescu, pentru a-i combate pe mitocanii anticapitalişti? Statuar şi inadecvat, a traversat scena, din cînd în cînd, şi Emil Constantinescu. Nu mai vorbesc de UDMR, care reuşeşte să se compromită molcom, la fiecare cotitură a zbuciumatei noastre istorii contemporane. De unde atîtea indigerabile solidarităţi? Ce-i mîna în luptă pe toţi aceşti scandalagii "principiali"? Ideea că Băsescu e inamicul numărul 1 al progresului şi venitorelui României! Vine dictatura! Şi ce face, înainte de orice, un dictator? Se lasă suspendat! Se mută pe Vasile Lascăr. Cum împingem lucrurile înainte? Cu Văcăroiu la Cotroceni, cu debarcarea Monicăi Macovei şi a lui Vasile Blaga, şi cu instalarea la Justiţie şi Învăţămînt a unor anonimi fercheşi, inconştienţi şi veseli. Bravos! Ne-am procopsit! Tevatura e încununată de succes. N-am murit degeaba la ’21, la ’48, la ’77 şi la ’89. Liberalii se sting, din dragoste de ţară, în braţele primitoare ale socialiştilor, "iredentiştii" maghiari mărşăluiesc cordial alături de "iredentiştii" români. E adevărat că Băsescu e iar la Cotroceni! Îşi asumă cineva înfrîngerea? Aş! Nu ne irosim în sublimităţi. Problema este că Traian Băsescu are, totuşi, un adversar pe măsură. El însuşi. Temperamentul prevalează, uneori, asupra răbdării şi calculului, umorile îi joacă feste, raporturile cu oamenii au un aspect arbitrar şi instabil. Poate fi violent fără justificare raţională şi bine dispus fără autocontrol. Colocvialitatea de bistro alternează subit cu furia militară. Preferă proasta companie, singurătăţii şi, pe de altă parte, riscă mereu să rămînă singur, printr-o anumită carenţă a afectivităţii. E înclinat să se ataşeze mai curînd de abstracţiuni (istoria, poporul, ţara), decît de oameni vii. Nu reuşeşte să interiorizeze limitele poziţiei sale şi are dificultăţi să găsească mijloace adecvate pentru a împlini ceea ce îşi propune. Caracteristică e şi o anumită voluptate a confruntării. Tactica e frecvent înlocuită prin croşeu, dialogul prin sudalmă. Omul nu pare să accepte că pe un fond de gîlceavă perpetuă nu se poate construi nimic. Alte pericole: un incipient sentiment al "misiunii" istorice, o mistică destul de simplistă a "poporului", o viziune "de front" asupra patriotismului. Descumpănitoare este, din punctul meu de vedere, şi bucuria candidă cu care îşi preţuieşte defectele (că nu e "diplomat", că nu prea îi plac intelectualii, că şcoala şi cărţile sînt un simplu ornament evacuabil). Aş mai menţiona confuzia între "echipă" (bazată pe colaborare) şi "echipaj" (bazat pe subordonare ierarhică), precum şi capacitatea discutabilă de a tranşa prea nonşalant alianţe şi rupturi. (Adriana Săftoiu cade în dizgraţie după ani lungi de loialitate, în timp ce intră în joc - e drept, nu ştim pentru cît timp - euforicul mitoman Talpeş.) În actuala conjunctură, Traian Băsescu nu poate pierde decît lupta cu sine. Unul dintre felurile de a o pierde este să nu o angajeze. Să se împace, suficient, cu ceea ce este. Musulmanii numesc lupta cu duşmanul din afară "micul război", iar lupta cu daimonul lăuntric, "războiul cel mare". Creştinismul vorbeşte de "războiul nevăzut". Poate că domnului preşedinte asemenea referinţe "culturale" i se vor părea mofturi, fasoane cărturăreşti. S-ar putea însă ca viitorul său politic să depindă de ele mai mult decît îşi închipuie.