Dubla măsură

Sînt în mod decis pentru dezbaterea publică a tuturor demisiilor morale, a tuturor asocierilor cu universul crimei şi al minciunii. Cer doar să privim cu aceeași rigoare spre toate extremele, ceea ce, din păcate, nu se prea întîmplă. Nu vreau să-i „albesc” pe scriitorii și filosofii vinovați de grave derapaje de extremă dreapta. Dar mi se pare nedrept și riscant să uităm „generos” derapajele de sens opus. Cîteva masiv neglijate exemple:

George Bernard Shaw a fost, fără îndoială, un personaj important al secolului trecut. Cine n-a savurat teatrul său (Pygmalion, Discipolul Diavolului etc.), proza sa, oratoria sa? A luat Premiul Nobel în 1925, a luat şi un Oscar în 1938, a fost cofondator al celebrei London School of Economics şi a fost foarte activ în plan social şi politic. Era spiritual, energic, original. La premiera uneia dintre piesele sale, regele Angliei a rîs pînă a rupt scaunul de sub el. Una peste alta, omul a fost – şi este încă – o vedetă prizată în toată lumea. Iar vedetelor li se iartă multe. Lui G.B. Shaw însă nu i se iartă, pur şi simplu, derapajele. I se uită. Îşi mai aminteşte cineva, astăzi, de articolele din presa britanică în care savurosul scriitor se declara entuziasmat, la grămadă, de Hitler, Stalin şi Mussolini? Mai ţine cineva minte un discurs al său din 1931, în care propunea ca, o dată la cinci sau şapte ani, fiecare cetăţean să fie chemat în faţa unui juriu pentru a-şi justifica existenţa? Şi dacă nu şi-o justifică să fie informat că marele organism social din care face parte nu-şi mai poate asuma ţinerea lui în viaţă? Mai pomeneşte cineva despre apelul său către chimişti, lansat în 1934? G.B. Shaw cerea, pe un ton „rezonabil”, să se inventeze „un gaz uman”, „a gentlemanly gas”, care să ucidă pe loc şi fără dureri, aşa încît indezirabilii să fie evacuaţi civilizat. O profeţie demnă de un om „inspirat”. Gazul la care visa a fost inventat zece ani mai tîrziu, s-a numit Cyclon B şi a fost folosit de nazişti în lagărele de concentrare. Ai zice că asemenea „isprăvi” sînt de natură să devină, pentru autorul lor, un stigmat de neşters. Nu e cazul. G.B. Shaw, ajuns, în 1930, un vocal prieten al Sovietelor, e absolvit. Absolvit e şi Jean-Paul Sartre, care, în 1972, putea declara, într-un interviu, că anticomuniştii nu trebuie arestaţi, ci împuşcaţi, pentru că din închisoare se mai poate ieşi. Oricum, pentru Sartre (el însuşi laureat al Premiului Nobel), „anticomunistul e un cîine”. În schimb, Che Guevara, pe care l-a vizitat în Cuba în 1960, era demn a fi socotit „cea mai completă fiinţă umană a erei noastre”. Nu contează. Nu există un „caz” moral Jean-Paul Sartre. Ba din contra! Îi lăudăm „angajarea”. Apreciem „umanismul” său, de vreme ce, iată, în 1974, a fost capabil să-i viziteze în închisoare pe membrii grupării Baader-Meinhof („Armata Roşie”) şi să protesteze faţă de condiţiile proaste oferite de penitenciarul german. (Asta într-un moment în care ororile Gulag-ului erau deja cunoscute în toată lumea!) Nu vreau să spun că, date fiind asemenea enormităţi comportamentale, G.B. Shaw şi Jean-Paul Sartre trebuie trecuţi la index. Constat doar că nimic nu este prea grav dacă eşti „bine situat” ideologic. Greşelile – evident condamnabile – ale celor din tabăra opusă (de-alde Heidegger, de-alde Céline, Mircea Eliade, Cioran & Co) trec mereu înaintea meritelor lor. Cu alte cuvinte, deraierile stîngii extreme şi cele ale dreptei extreme nu „beneficiază” de un tratament simetric. Se subînțelege că unii, chiar dacă au făcut rele, rămîn „băieţi buni”, iar alţii, chiar dacă au făcut şi lucruri bune, rămîn, în eternitate, „băieţi răi”. Eu însă nu mai vreau să privesc chiorîş într-o singură direcţie. Vreau să mă supăr la fel şi pe unii, şi pe alţi,i şi să găsesc argumente plauzibile pentru a ierta ce e de iertat, indiferent de unghiul din care privesc.

Nu mă pot abține să invoc și alte cîteva exemple. Alexandru Călinescu mi-a amintit, la un moment dat, versurile unor mari poeți francezi, căzuți pradă unui straniu entuziasm pro-comunist și pro-sovietic. Iată fragmente din poemul „Front rouge“, de Louis Aragon, apărut în 1931, în versiunea franceză a unei reviste din URSS (Littérature révolutionnaire mondiale): „Cînt hegemonia violentă a proletariatului asupra burgheziei / Cu scopul nimicirii ei. / Strălucirea împușcăturilor adaugă priveliștii / O veselie încă necunoscută. / Sînt executați ingineri și medici. / Moarte celor care primejduiesc cuceririle revoluției din octombrie, / Moarte celor care sabotează planul cincinal“. Sau: „Cînt GPU-ul (…), trăiască GPU-ul, figură dialectică a eroismului“. Fragmente din Paul Éluard („Hommages“, 1950): „Stalin e, pentru noi, prezența lui Mîine, / Stalin alungă nenorocirea, / Încrederea este fructul creierului său iubitor“. Éluard scrisese deja, imediat după război, că „ochii albaștri ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime“ și îndemnase la omor: „Doborîți-i pe polițai, Tovarăși, / Doborîți-i pe polițai pînă departe spre vest, unde dorm / copiii bogătașilor și tîrfele de lux. (…) Proletariatul să radă de pe fața pămîntului, cu furia sa, palatul Élysée (…) / Într-o bună zi va arunca în aer Arcul de Triumf / Se va dezlănțui (…), iar glonțul său va ochi atît de sigur / Încît toți medicii social-fasciști / Aplecați asupra victimei / Își vor plimba degeaba degetele pe sub cămașa ei de dantelă / Și vor încerca să audă, cu aparate de precizie, inima ei deja putrezită“. (…) / Trageți asupra urșilor savanți ai social-democrației / Trageți, zic, sub conducerea partidului comunist / (…) Și nu eu voi fi cel care vă cere să trageți / Ci Lenin, / Lenin cel al momentului potrivit…“. Sau: „Tineri comuniști (…) / Ridicați-vă împotriva mamelor voastre / Abandonați noaptea, ciuma și familia…“

Toate acestea și multe altele sînt ecouri „glorioase” ale perlelor ideologice produse de „părinții fondatori“: Lenin: „Trebuie să acţionăm ca în anul 1793“ (anul 1793 e anul Marii Terori din timpul Revoluţiei Franceze – n.m., A.P.). Marx despre tortură: „Tortura a dat naştere celor mai ingenioase inovaţii, creîndu-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de muncă în producţia instrumentelor necesare“. Engels (în Anti-Dühring): „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate. Libertatea politică e mai rea decît sclavia cea mai rea“.

Să ne înțelegem: nu vreau să-i evacuez nici pe Marx, nici pe Engels, nici pe Lenin, nici pe G.B. Shaw, pe Sartre, pe Éluard sau pe Aragon din lista de repere semnificative ale culturii europene. Dar cer același tratament „tolerant” și pentru Mircea Vulcănescu, Eliade, Cioran, Vintilă Horia etc. Apropo: și Aragon, și Éluard beneficiază, la Paris, de cîte o piață care le poartă numele. A lui Aragon a fost inaugurată în 2012, cu ocazia celei de-a 30-a comemorări a morții sale. S-ar zice că borcanele nu se amestecă decît în anumite cazuri. Niciodată în celelalte...

(cu pasaje preluate din texte mai vechi pe aceeași temă)