Dreptul de a vorbi

La Institutul de Studii Avansate din Berlin, ai cărui membri - mereu alţii în fiecare an - reprezintă elita cercetării internaţionale pe un teritoriu practic fără graniţe (de la genetică, economie şi muzică, la ştiinţe politice şi teologie), a avut loc de curînd o dezbatere foarte curioasă, de natură să dovedească naivitatea, adeseori riscantă, a marilor vedete intelectuale. O naivitate care nu poate fi inocentă, de vreme ce se exprimă radical şi militant. Rectorul Institutului a fost de acord să-l invite la Berlin, pentru o conferinţă, pe fostul preşedinte iranian Mohammad Khatami. Atmosfera, destinsă altfel, a întîlnirilor dintre bursieri, s-a inflamat brusc. Institutul a devenit un soi de parlament isteric, cu confruntări severe între cei care erau de acord cu apariţia domnului Khatami şi cei care erau nu doar nemulţumiţi, ci pur şi simplu ofensaţi de o asemenea iniţiativă. Tabăra contra avea următoarele argumente: Iranul provoacă, în acest moment, o adevărată criză internaţională, datorită cercetărilor sale nucleare, socotite - mai cu seamă în Statele Unite - suspecte. În plus, actualul preşedinte al ţării, dl Mahmoud Ahmadinejad, a făcut, de curînd (în octombrie), o declaraţie inadmisibilă. Din punctul lui de vedere (acelaşi cu al fostului ayatollah Khomeini), Israelul e un stat nelegitim, care "trebuie şters de pe hartă". Cum era şi firesc, Ariel Sharon a cerut imediat excluderea Iranului din Organizaţia Naţiunilor Unite, iar Parlamentul European a condamnat aspru nestăpînita declaraţie din octombrie. Aşa stînd lucrurile, e oare bine ales momentul pentru a aduce la Institutul din Berlin un iranian, şi încă unul care, pînă mai ieri, a fost preşedinte? Cum ar fi dacă un înalt reprezentant al unui stat, care, prin conducătorul său, ar fi cerut ştergerea de pe hartă a Germaniei, ar fi fost invitat să conferenţieze într-o altă ţară occidentală? Tabăra pro, în care se situa, cu oarecare timiditate, chiar un bursier iranian (specialist în lirică persană), încerca să se justifice: mai întîi, dl Khatami nu mai e preşedinte. Mai mult: el a fost - lucru recunoscut de toată comunitatea internaţională - cel mai reformator preşedinte iranian, un intelectual versat, cu o licenţă în filosofie europeană, fost director al Bibliotecii Naţionale a Iranului, fost, în două rînduri, ministru al Culturii. La sugestia sa, Organizaţia Naţiunilor Unite a proclamat anul 2001 drept "an al dialogului între civilizaţii". Declaraţiile sale mergeau în cu totul altă direcţie decît cele ale urmaşului său. A avut curajul să pretindă ca moralitatea, cultura şi arta să prevaleze asupra politicii, a cerut poporului său mai mult spirit critic faţă de exponenţii puterii lumeşti şi şi-a reînnoit mandatul în 2001, cu votul preponderent al femeilor şi tineretului. S-a vorbit mult şi despre întîlnirea lui (întîmplătoare?) cu preşedintele israelian Moshe Katsav, la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, într-o perioadă cînd relaţiile diplomatice dintre cele două ţări erau suspendate. Se poate interzice unui asemenea personaj dreptul de a vorbi oriunde în lume, mai ales cînd tema anunţată este "Pluralism şi religie"? În principiu, dreptul oricui de a se exprima ar trebui să fie inviolabil. Admit, pe de altă parte, că chestionarea moralităţii, respectiv a legitimităţii vorbitorului, este un reflex firesc şi sănătos. Trebuie să ştii pe cine inviţi la cuvînt, s-o faci în cunoştinţă de cauză, asumînd eventualele consecinţe nefaste. Şi, mai ales, trebuie să te asiguri că invitatul e dispus să accepte dialogul, replica, judecata publică. Nu se poate sta de vorbă cu tembeli, fanatici şi imbecili. Ceea ce însă m-a tulburat, de-a lungul dezbaterii de la Berlin, era intransigenţa "monooculară" a răzvrătiţilor. În aceeaşi instituţie, asistasem, în 1992, la o conferinţă a unui colonel STASI, invitat să se explice. Omul avea un tupeu caracteristic şi se enerva ori de cîte ori i se puneau întrebări incomode ("Credeam că sînt într-un mediu elevat, nu la tribunal!"). Cei doi-trei est-europeni din sală erau sideraţi. Cum să-l inviţi pe Pleşiţă la Academia Brandemburgică de Ştiinţe? Nici un occidental nu socotea însă împrejurarea drept scandaloasă. Nici un occidental "de bine" n-a protestat vreodată cînd liderii comunişti invadau lumea cu vizite de stat şi discursuri despre victoria comunismului. Portretul tîmp al lui Ceauşescu la ceremoniile reginei britanice, pantoful lui Hruşciov la Adunarea Generală ONU, pupăturile distribuite de Brejnev pe toate cinstitele feţe ale "colegilor" capitalişti, toate astea n-au enervat pe nimeni, în afară de cei care erau victimele "istorice" ale acestor conducători, criminali dovediţi în plan domestic. Sînt sigur că dacă rectorul Institutului de la Berlin l-ar fi invitat să conferenţieze, într-o bună zi, pe Fidel Castro, n-am fi auzit nici o obiecţiune. Ba dimpotrivă. A amenda fără drept de apel un lider local care cere ştergerea de pe hartă a unui stat recunoscut de forurile internaţionale este nu doar o necesitate politică. Este o datorie morală, un act de elementară umanitate şi un principiu de drept. Dar e destul de ciudat că toate aceste criterii intră în adormire cînd e vorba de inşi care s-au străduit să şteargă de pe harta lumii propriile lor ţări.