Două etici
Am auzit cu toții zilele acestea de acele cazuri tragice, cînd doctorii din spitalele supraaglomerate cu bolnavi grav de COVID-19 și subdotate trebuie să decidă dacă un ventilator mai merge (sau chiar mai rămîne) la un bolnav mai vîrstnic sau în condiție mai rea, spre a-i prelungi agonia, sau mai curînd merge la un alt pacient cu mai multe șanse. Refuzul de a-l sacrifica pe primul poate conduce la moartea amîndurora.
E un conflict aproape „clasic”, am spune, între ceea ce Max Weber a numit „Gesinnungsethik” (etica convingerii, la care esențiale sînt intenția și voința bună), conform căreia nu se poate alege între viețile unor oameni, și „Verantwortungsethik” (etica responsabilității), care se preocupă numai de consecințele faptei și pe care le poate ierarhiza în funcție de un bine mai general. În cauză stă, de fapt, alegerea noastră între convingerea că există valori inestimabile (cum ar fi viața unui om), care sînt scopuri în sine și nu pot fi cîntărite în nici un fel, și constatarea „realistă” că, în fapt, e necesar uneori ca și valorile respective să fie cîntărite, la fel ca toate celelalte lucruri, cu cîntarul eficienței și al avantajelor mai generale, devenind astfel și ele numai mijloace și nu scopuri.
Cazurile despre care vorbesc sînt „tragice” în sensul propriu al cuvîntului (asociat tragediei antice), fiindcă, așa cum observa Hegel discutînd despre tragedie, ele pun decidentul într-un conflict de nerezolvat sub raport etic, deși el va fi, de cele mai multe ori, rezolvat practic, și anume în termenii eticii responsabilității. Cu alte cuvinte, pur și simplu nu există soluție etică univocă, fiindcă cele două etici, ireductibile una la cealaltă, formulează judecăți contradictorii în acest caz-limită, iar răspunsul etic e necesar să fie dat în termenii numai uneia dintre etici. Altfel spus, în această situație de viață sau moarte, este imposibil ca un om să fie tratat concomitent și ca un scop în sine (așa cum cere Gesinnungsethik), și ca un mijloc pentru un alt scop – de exemplu, minimizarea numărului de decese (cum cere Verantwortungsethik).
Știm ce se întîmplă de obicei în aceste cazuri: Verantwortungsethik iese cîștigătoare: ventilatorul va fi dat celui considerat ca avînd ceva mai multe șanse de a se vindeca. Unul va fi sacrificat pentru binele altuia. O viață se va dovedi un mijloc pentru salvarea alteia. Se va renunța la valoarea absolută a fiecărei vieți. Merită atunci să ne întrebăm: ce rost mai are atunci Gesinnungsethik și, mai cu seamă, agonia morală pe care ea o generează în asemenea cazuri? Nu cumva e inutilă și chiar periculoasă prin întîrzierea sau îngreunarea unor decizii practice inevitabile?
Nu cred că e așa, deși sînt de acord că etica convingerii nu are cîștig de cauză în asemenea cazuri extreme, ba chiar, destul de des, și în cazuri mai puțin extreme. Totuși, prezența și cultivarea ei rămîn, cred, decisive. Și iată de ce.
Să observăm că, de obicei, medicul plasat în situațiile-limită despre care vorbeam, nu e lăsat singur nici măcar cu etica responsabilității. Vreau să spun că peste sfîșierea lui morală intervine Organizația, și anume prin stabilirea unor protocoale și proceduri impersonale: medicul care tratează cazul (asemenea soldatului trimis pe front) este scutit instituțional de chinul unei alegeri personale între două vieți și două etici. Responsabilitatea formală a actului este preluată de Organizație, care prescrie prin regulamente conduita de urmat. Desigur, medicul poate încă adera interior mai mult sau mai puțin la o altă cale, dar aproape întotdeauna el va tinde să accepte procedura, nu odată ca pe o ușurare. Și așa se întîmplă cu orice „funcționar” și „executant”: el este cumva deresponsabilizat în favoarea Organizației (spitalul, statul, armata, partidul etc.). Așadar, nu mai putem vorbi nici măcar despre o autentică etică a responsabilității în ceea ce-l privește pe executant, deoarece el încetează să mai cîntărească personal lucrurile, devenind el însuși un simplu mijloc pentru realizarea scopului mare al Organizației. Or, după cum știm cu toții din experiența istorică a modernității, aici este capcana, aici se află marea primejdie a dezumanizării. Odată ce Organizația – indiferent de scopurile propuse inițial – preia sarcina responsabilității de pe umerii individului, orice – în sensul de orice crimă, orice oroare – devine posibil, ba chiar are mari șanse să se și realizeze la un moment dat.
Iar în acest punct cred că Gesinnungsethik își arată folosul și meritul inestimabil: sigur, ea nu poate adesea impune o conduită decisivă; dar poate bloca, măcar un timp, fie și prin lupta lăuntrică și tragică pe care o generează, deresponsabilizarea despre care vorbeam. Nu toate cazurile sînt la limită, din fericire, dar logica Organizației (dacă nu este împiedicată) este să încerce să convingă toată lumea încetul cu încetul că toate sau aproape toate cazurile sînt astfel și că trebuie procedat în consecință, ca și cînd n-ar exista niciodată vreo alegere. A rezista acelui imens pericol (pe care l-aș numi al „nelimitării limitei”), care – așa cum se întîmpla în Rusia stalinistă – riscă să transforme orice bucătărie într-o scenă a revoluției mondiale, nu e simplu, căci el se dezvăluie treptat. Dar un mijloc puternic pentru a-l bloca rămîne convingerea fiecăruia dintre noi că valorile contează, că omul este și un scop, și nu doar un mijloc, că aceasta este regula, chiar dacă excepțiile de la ea sînt mai numeroase decît cazurile cînd ea se aplică. Simpla rezistență înaintea abuzului eticii responsabilității (care devine, așa cum am arătat, una a deresponsabilizării), oricît de donquijotescă este uneori, nu e de prisos, chiar și cînd pierde practic. Fiecare tentativă, chiar nereușită, de a „bricola” cele două etici, respingînd mecanismul simplificator de deresponsabilizare al eticii responsabilității, rămîne utilă: ea întîrzie și amînă derapajele, măcar pînă ce circumstanțele se schimbă.
Nu există, firește, o rețetă pentru a stabili punctul de inflexiune al acestei rezistențe. Nu știm a priori cînd să refuzăm să mai cedăm înaintea eticii responsabilității. Nu știm cînd va trebui să spunem nu Organizației, cînd etica responsabilității își pierde justificarea. Dar tocmai ignoranța aceasta și încercarea înfrigurată de a afla un răspuns, aflînd o cale mai puțin rea (dacă nu mai bună), sînt decisive. Agonia morală nu-i un moft, de care ar fi bine să scăpăm pentru pacea noastră, dacă n-o putem soluționa definitiv (și n-o putem), ci șansa noastră la autenticitatea condiției umane. O dilemă morală rezolvabilă nu-i, pînă la urmă, o dilemă morală autentică. De fapt, la modul etic, cred că umanitatea înseamnă mai ales să „bricolăm” agonic eticile, refuzînd genuflexiunea exclusivă dinaintea uneia dintre ele și menținînd vie și dureroasă dilema.
Ne amintim vechea anecdotă cu filosoful care, privind prea mult la cer, a căzut într-o groapă de lîngă picioare și a fost luat în rîs de o slujnică. A te uita la cer prea insistent (etica convingerii), scăpînd din vedere cele ale pămîntului (etica responsabilității), este, într-adevăr, adesea o rețetă a eșecului practicii și o groapă pentru fericirea generală. Dar a uita împăcat de cer, uitîndu-te numai la pămînt, rămîne o rețetă de slujnică.
