Diplomația între reguli și scopuri

În cei doi ani în care m-am trezit, pe neașteptate, ministru de Externe, am avut de a face, inevitabil, cu profesioniști ai diplomației de toate soiurile și neamurile. Am ce povesti... În cele din urmă, a trebuit să recunosc, spre stupoarea multora, că cei mai eficienți, mai bine așezați în meserie dintre toți interlocutorii mei mi s-au părut a fi „colegii” ruși. M-am întrebat mereu cum se putea explica această „supremație”. În cele din urmă, mi-am dat seama că „diferența specifică” dintre negociatorul rus și cel „occidental” este că pentru cel din urmă cheia optimei calificări profesionale era cunoașterea și respectarea unor reguli tehnice tradiționale, în vreme ce pentru cel dintîi cheia era o imagine clară, nenegociabilă, a scopului urmărit. Școala Vestului se definea prin procedee și criterii inconturnabile, prin „manevre” abile, dar niciodată arbitrare sau inacceptabile comportamental, în vreme ce școala rusească avea în vedere preponderent atingerea țelului urmărit, a finalității asumate de la bun început ca fiind singurul sens, singurul rost al dezbaterii. Apuseanul e educat în așa fel încît știe ce „se face” și ce „nu se face”, ce se poate spune și ce nu, pînă la ce limită poate fi dusă „negustoria” diplomatică: insiști, dar nu bruschezi, reacționezi prompt, dar rămîi atent la traseul retoric al preopinentului, rămîi vertical, dar păstrezi convenția gesticulației acomodante. Răsăriteanul știe mai bine ce vrea decît ce se poate, fixează neabătut orizontul țintei, nu e obsedat de „coregrafia” dialogului transparent și convivial. Nu e prezent la masă ca să dezbată, ci ca să plece mulțumit. Nu caută concesii limpezitoare, pacificatoare, ci scurtături, radicalități și obiective inflexibile. Cu parteneri atît de diferiți, negocierea e o falsă negociere. E o scenografie de tipul „care pe care”. Cîștigă cel mai răstit, cel mai nărăvaș, cel mai neînduplecat...

E ceea ce mi s-a confirmat și mi se confirmă zi de zi, încă de la începutul războiului din Ucraina. Observînd mișcările tranșante ale lui Putin și reacțiile prudente, „civilizate”, principiale ale „lumii libere”, mi s-a părut că avem de a face cu o conversație suprarealistă: ne aflăm în pădure, sîntem atacați de un mistreț, iar noi încercăm să-l potolim vorbindu-i franțuzește...

Partea bună e că împrejurările sufocante pe care le trăim pot provoca un amplu (și poate salvator) efort de reflecție. Taberele care se confruntă au contururi radical diferite: pe de o parte o politică consecvent comunitară, pe de alta – o politică imprevizibil personală. Pe de o parte „capitalism” european (sancțiuni preponderent economice, financiare, comerciale), pe de alta ideologie populistă (de fapt, cripto-colonială), tupeu militar, dispreț naționalist. Pe de o parte precauție pacifistă, pe de alta etalare de forță nonșalant ucigașă. Pe de o parte, în rîndul taberei europene, libertate de opinie (fost cancelar german amic cu Putin, oameni politici din Vest gata să declare public că nu e conducerea Rusiei de vină, ci mai curînd americanii și Occidentul), pe de altă parte consens obligatoriu al „supușilor” (cu implicația pedepsei severe pentru protestatarii nealiniați). Pot înțelege că evitarea declanșării unui război global e preferabilă unui discurs și unui set de măsuri de natură să întărîte adversarul, dar efortul de a nu dăuna prea mult taberei opuse, ba chiar de a trata inacceptabilul cu un anumit efort de înțelegere și acomodare mi se pare, prin definiție, perdant. Iresponsabil.

I. „Accidente” strategice și simbolice deprimante (două din multe): 1) Jean-Claude Juncker, președinte al Comisiei Europene, spunînd, deja în 2015, că, dacă nu-i tratăm corect pe ruși, americanii vor distruge Europa; 2) Putin cîntînd „Blueberry Hills”, în 2010, la o gală de binefacere din Sankt Petersburg și aplaudat frenetic de Alain Delon, Gérard Depardieu, Kurt Russell, Susan Sarandon, Kevin Costner, Monica Bellucci, Mickey Rourke etc. Ca între artiști! Să nu amestecăm talentul muzical cu prejudecățile politico-ideologice! Poate că și Hitler ar fi fost apludat de Gary Cooper, John Wayne sau Bette Davis dacă, la vreun chef simpatic, ar fi cîntat „La donna è mobile“...

II. Compensații încurajatoare: 1) președintele Ucrainei, un admirabil președinte de țară în vreme de restriște; 2) doi parlamentari comuniști ruși condamnînd public războiul lui Putin (e un început...); 3) proteste ale societății civile din Rusia împotriva politicii statului lor (alt început!); 4) sprijin prompt al refugiaților ucraineni în țările vecine (între care și România); 5) oarecare radicalizare a poziției și a sancțiunilor în UE și NATO; 6) mici distanțări strategice ale unor „parteneri” mai curînd pro-ruși: China contra războiului, Turcia – măsuri restrictive pentru navele rusești în Marea Neagră; 7) eroismul soldaților ucraineni.

Doamne-ajută! Poate scăpăm!

27 februarie 2022