Din presa germană

Emmanuel Todd este un important politolog, istoric, demograf şi sociolog francez, printre ale cărui performanţe se numără prezicerea, în 1976, a destrămării imperiului sovietic. Der Spiegel i-a luat, de curînd, un interviu pe tema „primăverii“ arabe din Orientul Mijlociu şi Magreb. Emmanuel Todd e optimist. Al-Qaeda era deja pe ducă înainte ca Bin Laden să fie prins şi executat, ideea unui Islam monolitic şi inapt de schimbare e o construcţie mentală occidentală, tineretul şi femeile emancipate din ţările arabe sînt gata să demonstreze că „excepţionalismul“ musulman (implicînd teza incompatibilităţii sale cu democraţia şi a despotului luminat ca unică soluţie practicabilă în context) nu reprezintă decît un clişeu depăşit. Dl Todd atrage atenţia asupra a trei simptome ale modernizării, evidente în întregul spaţiu oriental şi responsabile de explozia actuală: 1) Accelerarea procesului de alfabetizare (mai ales în rîndul femeilor), 2) Scăderea natalităţii şi 3) Regresul endogamiei, adică al obiceiului de a încuraja căsătoriile între veri primari. Sînt semne ale unei ireversibile schimbări de mentalitate. Individul şi opţiunile sale capătă un prestigiu sporit, autoritatea capului de familie şi – prin ricoşeu – a conducerii politice sînt în scădere. Asistăm la demarajul unei evoluţii care poate fi numită „dez-islamizare“. Asemenea fenomene (cu corelativul decreştinării) au însoţit naşterea democraţiei şi în Europa – e de părere Emmanuel Todd. Teza lui Huntington se dovedeşte, aşadar, falsă. Culturile şi religiile lumii nu tind spre conflict, ci spre omogenizare. Într-o lume globalizată, diferenţele se vor şterge, astfel încît vom întîlni, mai peste tot, acelaşi model politic, acelaşi tip de organizare socială, aceleaşi principii diriguitoare.

În ce mă priveşte, am oarecari îndoieli. Nici eu nu cred în mecanica belicoasă a teoriei lui Huntington. Cred, în acelaşi timp, că, într-adevăr, tineretul arab (care a ajuns să constituie cam jumătate din populaţia musulmană şi care, direct sau indirect, a fost „contaminat“ de civilizaţia apuseană) va avea de spus un cuvînt greu în modelarea noii societăţi arabe. Nu cred însă în decolorarea cvasi-totală a Islamului (cum nu cred nici în decreştinarea europeană, mai curînd un deziderat ideologic decît un fapt statistic), nu cred nici că diversitatea lumii poate încăpea într-un model de funcţionare unic şi nu cred că cele trei simptome ale modernizării menţionate de Emmanuel Todd sînt un soi de „cauze“ ale evenimentelor de-acum. Alfabetizarea, scăderea natalităţii şi reducerea endogamiei sînt mai degrabă efecte ale unei evoluţii surde, care a început înainte de „trezirea“ de azi şi care vorbeşte de o evoluţie (lentă dar organică) a Islamului, şi nu neapărat de o (galopantă) autosuspendare a lui. În sfîrşit, prognoza lui Todd (un mapamond entropic) nu mă face fericit. Dacă totul s-ar topi într-o uniformitate fără forme de relief, într-o standardizare, fără sare şi piper, a tradiţiilor şi moravurilor, într-un „esperanto“ cultural palid şi somnolent, umanitatea ar intra în moarte termică. Prefer un Islam care intră într-un dialog inteligent cu lumea, unui Islam care ar alege să dispară. 

*  

Un important cotidian german (Badische Zeitung, fondat în 1946 şi acoperind mai cu seamă sudul ţării) publică o recenzie la ultimul volum al lui E.M. Cioran, apărut la editura Suhrkamp. E o colecţie de articole scrise de Cioran în tinereţe, pentru revista Vremea. Articolele în sine sînt, astăzi, greu de suportat: cuvinte calde despre Hitler, isterii legionaroide despre netrebnicia românească (agrementate cu propuneri... radicale) etc. Episodul cu pricina din biografia cioraniană nu e o noutate. Fapt e că, republicate în anul aniversar, articolele în discuţie au efectul unei stigmatizări care nu mai stă să aleagă grîul de neghină. Cioran e „demascat“: e un fel de Heidegger mai brutal, un „duşman al omului“, cum sună titlul articolului din cotidianul citat. George Bernard Shaw a fost ceva mai norocos. Nimeni nu l-a trecut la rubrica „bad guys“, în ciuda articolelor lui în favoarea lui Hitler, sau a apelului adresat, în 1934, către chimişti, cărora le cerea să inventeze un „gaz“, apt să ucidă fără dureri pe cei care parazitează comunitatea, un gaz „uman“. („Invenţia“ a fost adusă „pe piaţă“ de nazism cîţiva ani mai tîrziu.) Dar Bernard Shaw a ştiut să se înamoreze şi de Uniunea Sovietică, ceea ce lui Cioran nu i-a reuşit. Din păcate, din toată tărăşenia iese prost... Eminescu. Articolul cotidianului din Pădurea Neagră îl citează, alături de Mircea Eliade şi Nae Ionescu, printre membrii marcanţi ai Gărzii de Fier! Care va să zică nici măcar gazetarii germani nu-şi mai fac lecţiile cumsecade...