Din polul plus...

Constat că am încercat asta, tot în Dilema, în februarie 1997. Iată textul de-atunci: De cîte ori intelectualul (sau politicianul) estic stă de vorbă cu un intelectual (sau politician) din Vest, el e silit să constate că, la un moment dat, discuţia devine imposibilă. Aceleaşi cuvinte desemnează, pentru fiecare, realităţi distincte, aceleaşi evenimente se înscriu, pentru fiecare, în altă istorie. Cînd e vorba de "stînga", "dreapta", "comunism", "capitalism", "drepturile omului" etc., reprezentările esticului nu au aproape nimic în comun cu cele ale apuseanului. Şi una din piedicile (neglijate) ale integrării noastre europene e tocmai această frustrantă experienţă a intraductibilului: o barieră de limbaj, care exprimă experienţe istorice diferite, tradiţii politice diferite, convingeri ireconciliabile. Orice încercare de a căuta, în această ruptură, vinovăţii, obtuzităţi locale, şanse şi ghinioane istorice, e " în cel mai bun caz " naivă. Fiecare din cei doi interlocutori îşi are îndreptăţirile sale. Se poate perfect înţelege de ce, în mod spontan, noi refuzăm stîngii orice perspectivă de onorabilitate, în vreme ce tendinţa Vestului "luminat" e de a refuza orice perspectivă de onorabilitate dreptei. Pentru noi, stînga e mai mult sau mai puţin comunistă, după cum pentru occidentali, dreapta e mai mult sau mai puţin fascistă. Pentru noi, comunismul e un cimitir, pentru occidentali, el e, încă, un experiment benign, un proiect plauzibil. Cîtă vreme ne vom confrunta de pe aceste baricade incompatibile, dialogul Est-Vest va rămîne o utopie. Trebuie să căutam împreună, cu luciditate, un alt punct de contact, un alt unghi de vedere. Balansul Est-Vest trebuie "fixat" într-un "nord" edificator, echidistant faţă de ambele. Prin aceasta, nu ne referim la o "a treia cale". Pentru fostele ţări comuniste, nu exista altă soluţie decît capitalismul liberal. Dar această unică soluţie trebuie asumată fără idolatrie, fără aşteptări euforice, fără cultul triumfalist al miracolului. "De foarte sus, din polul plus", capitalismul nu se vede ca o depăşire pe verticală a comunismului, ci ca o corecţie realistă a lui, operată însă în acelaşi plan. Amîndouă admit prestigiul economicului, chiar dacă îl grădinăresc diferit. Amîndouă sînt ipostaze ale unei lumi secularizate, mitologii ale paradisului terestru. Comunismul " în ciuda respectului său pentru materie " nu e decît un idealism apter, reductibil fie la candoare entuziastă, fie la demagogie interesată sau, direct, prostie (ca să nu pomenim de bestialitatea sa istorică). Capitalismul " în ciuda respectului său pentru valori liberale " e un materialism subtil, vag ipocrit, reductibil, în cazul cel bun, la individualism performant şi subzistenţă civilizată, iar în cazul rău, la mercantilism cinic, competitivitate egoistă, bunăstare obnubilantă. Să nu se uite că încăpăţînarea gauche-istă, excesele ridicole ale "corectitudinii politice", maoismul, terorismele roşii şi legenda însăşi a comunismului imaculat sînt, toate, produse ale contextului capitalist. Asta poate însemna, fireşte, că lumea capitalistă e liberă, dar poate însemna şi că ea are o insidioasă componentă nevrotică. E drept, lumea aceasta, cu nevrozele ei cu tot, e infinit preferabilă smintelii comuniste. Ni se cere doar să o adoptăm cu simţul relativităţii, fără ezitare, dar fără iluzii. Ar fi singurul avantaj pe care l-am putea extrage din faptul, altfel mai curînd descurajant, că am ajuns, în paradisul capitalist, ultimii.