Dictatorul şi regina

Ceremoniile Oscar de anul acesta au adus la rampă, între altele, două filme greu de clasat: nici pură ficţiune, nici document strict. Amîndouă (The Last King of Scotland şi The Queen) cultivă genul "viaţă romanţată" şi consacră doi mari actori: Forest Whitaker şi Helen Mirren. Eroii sînt dictatorul ugandez Idi Amin şi regina Angliei. Tehnic impecabile, cele două filme sînt o instructivă colecţie de locuri comune ale lumii de azi. Iată cîteva: Dictatorii, chiar bestiali, pot avea, pentru observatorul corect politic, ceva ataşant. Au momente de umanitate, de sentimentalism, de candoare. Şi mai ales au charismă. Într-un interviu difuzat recent de televiziunea germană, o doamnă profesoară care a făcut apostolat în Uganda pe vremea lui Idi Amin nu uita să semnaleze această charismă, iar Whitaker, după ce s-a documentat cu privire la personajul pe care urma să-l interpreteze, a găsit şi el de cuviinţă să reia, obiectiv, tema. Şi Fidel Castro e charismatic, dacă e să-l credem pe García Márquez. Charismatici or fi fost, în acest caz, şi Hitler, sau Stalin, sau Mussolini. Trebuie să fi avut ei ceva, vreo sensibilitate, vreo ghiduşie, vreun gest, care să le dea "chipul uman" de care au nevoie artiştii pentru a-i transforma în personaje interesante. Măcar în tinereţe. Măcar din cînd în cînd. Măcar în insondabilele adîncuri ale sufletului lor chinuit. Idi Amin pare, la prima vedere, un hipopotam sanguinar. Uneori, face lucruri reprobabile. Dar iată-l invocînd sărăcia tribală din care a plecat sau umilinţele suferite în serviciul armatei britanice, iată-l trădat de simbriaşii adversarului politic sau înşelat de una din neveste. Dintr-odată, lucrurile se complică. Omul are "son secret et son myst