Destinul ca necesitate narativă

Orice discurs despre destin implică un anumit sentiment al „necesității“: ceea ce se întîmplă trebuia să se întîmple sau, din alt unghi, ceea ce trebuie să se întîmple chiar se întîmplă. Ar rezulta că tot ce se întîmplă e, într-un fel sau altul, necesar. Ideea displace profund naturilor „liberale“, luminate, marcate de spirit științific. Din punctul lor de vedere, tot ce se întîmplă are o cauză, iar această cauză e decelabilă rațional. Urmează distincții inteligente între fatalism (superstițios) și determinism (natural), analize ale diverselor tipuri de cauzalitate (cauze „principale“, declanșatoare, pe de o parte, cauze colaterale, care nu inițiază, ci doar favorizează, pe de alta), dispute despre locul liberului arbitru în acțiunile noastre de zi cu zi, intervenții teologale despre Providență ca versiune „corectă“ a destinului (ceea ce se întîmplă este conlucrarea dintre voia lui Dumnezeu și libertatea umană) etc.

Dar pînă și firile „rezonabile“ se trezesc, uneori, invocînd, mai mult sau mai puțin articulat, tema destinului. Robert C. Solomon, fost profesor la Universitatea din Austin, Texas, rezumă astfel această situație: „Pasibile în mod special să provoace reflecții despre soartă sînt momentele cu aspect definitiv ale vieții: nașterea, căsătoria, copiii, falimentul, izbucnirea războiului, catastrofele naturale și, bineînțeles moartea. Cu totul fascinante sînt și unele – aparent nesemnificative – întîlniri, coincidențe, derapaje și confuzii care, retrospectiv, se dovedesc sursă a unor importante consecințe. (…) Soarta, fatalitatea apar ca răspuns cînd sîntem copleșiți de întrebări de tipul: «De ce eu?», «De ce, dintre toți, tocmai asupra noastră a căzut această povară?»“ Se poate răspunde unor asemenea întrebări? Deocamdată, să admitem că ele circumscriu un teritoriu al necunoscutului, dacă nu chiar al de-necunoscutului. Nu știm, întotdeauna, de ce pățim ce pățim. Dar ca să ne apropiem de sfera destinului, trebuie, totuși, să ne grăbim cu o precizare: ceea ce ni se cere este să asumăm „neștiutul“ nu ca pe o determinare opacă, nu ca pe o nebuloasă inconturnabilă, ci ca pe un stimulent care ne provoacă, ne ține atenți, ne cuplează, cutremurător, la mister… Ieșim, astfel, din terminologia „cauzalității“, a libertății frustrate și evoluăm spre o altă accepție a destinului: destinul ca structură (inevidentă), ca temei „logic“ al vieții individuale, ca simptom de coerență al oricărei biografii, privite în ansamblul ei. În felul acesta, tema destinului nu se mai suprapune cu tema predeterminării, ci cu tema deschiderii spre sens. A aborda problema destinului e a te întreba asupra ordinii interne a vieții proprii. Așadar, nu „fatalism“ la îndemînă, ci interogativitate. Nu blocaj al libertății personale, ci aproximare a limitelor ei firești (sau suprafirești…).

Cu alte cuvinte, „necesitatea“ despre care ne vorbește destinul nu e una cauzală (destinul ca înlănțuire „fatală“ de condiționări convergente), ci, cu un termen pe care îl propune același profesor texan (mort subit, pe aeroportul din Zürich, unde trebuia să schimbe avionul), o „necesitate narativă“. E vorba de o încercare de a gîndi parcursul unei vieți în analogie cu desfășurarea unui roman, cu „intriga“ lui, cu „compoziția“ oricărui spectacol. Ansamblul are, fie că ne dăm seama sau nu, rotunjimea unei „povești“ bine conduse, a unei „țesături“ bine cusute. Robert Solomon invocă imaginea nietzscheană a vieții trăite ca operă de artă. Nu e vorba de vreun edulcorat estetism, ci de sentimentul statornic  că ești „agentul“ și „pacientul“ unui traseu „organizat“ armonic, „compus“  după o regulă internă consecventă, chiar dacă include răsturnări neașteptate de situație, salturi greu sistematizabile, subtile asocieri de divergențe, prăbușiri „nedrepte“, oferte, perplexități, capcane, iluzii și euforii.

Destinul e, prin urmare, „literatura“ subiacentă a vieții noastre, „regia“ ei ascunsă. Nu predeterminare, nu teleghidaj orb, nu „conspirație“ dușmănoasă împotriva libertății noastre, ci felul în care sîntem „povestiți“, nu „de o străină gură“, ci, poate, de marele povestitor care a inventat povestea întregii lumi.