Destinul
– aventurile unui concept –
Antichitatea greco-romană punea totul pe seama destinului. Pînă și voința zeilor. Destinul era instanța supremă, chiar dacă, sub impactul unui politeism tradițional, el adopta un „deghizament“ onomastic divers: Tyche, Heimarmene, Moira, Aisa, Pronoia, Pepromene, Ananke, Fortuna, Fatum ș.a. Fiecare dintre aceste „întruchipări“ avea un profil distinct, specific, dar toate laolaltă trimiteau spre același gînd: viața noastră este reflexul unei „necesități“ venite din afara ei și lăsînd libertății individuale (cu nuanțe elaborate diferit de la o școală filozofică la alta) un spațiu de joc mai mult sau mai puțin restrîns, dar, în orice caz, insuficient pentru a îngădui autonomia necondiționată a individului. Și în mediul elen, și în cel latin, oamenii simțeau – ca și azi, cred – că li se întîmplă, adesea, lucruri care nu depind de propriile opțiuni. Și noi simțim că trăim, zi de zi, experiențe care par dinainte hotărîte, decretate, impuse. Nu putem face întotdeauna ce vrem sau cum vrem. Ne vedem, în anumite împrejurări, blocați, dominați de un curs al evenimentelor pe care nu l-am ales și pe care nu-l controlăm, luați prin surprindere, deturnați de la o decizie anumită, sau dimpotrivă, „teleghidați“ spre un anumit parcurs, așa încît episodicul „întîmplător“ ne marchează viața, cu consecințe pe termen lung, ne definește, ne modelează. Uneori, simțim „unicatul“ destinului nostru, calitatea lui de a ne fi „propriu“, numai al nostru, alteori simțim apartenența noastră ineluctabilă la un destin colectiv, în care sîntem absorbiți.
Odo Marquard, un mare filozof german contemporan, mai puțin frecventat decît ar merita și decît unii colegi ai săi mai trendy, a schițat, pornind de la aceste constatări, o mică istorie a destinului, din momentul suveranității sale precreștine, pînă la tendința modernă de emancipare de sub autoritatea lui. Între cele două capete de pod, avem, desigur, în Europa, episodul creștin, care a transformat destinul într-o idee defunctă. Creștinul e deasupra destinului, după cum e deasupra astrelor. Viața lui e în mîinile lui Dumnezeu, Atotputernicul, Atoatefăcătorul, Atotștiutorul. După Hristos, destinul capătă alt nume: Providența. Ea ne dăruiește atîta libertate cîtă sîntem în stare să administrăm cu discernămînt, dar „face jocurile“ cînd e vorba de „economia“ lumii și a persoanei. Într-un anumit sens, noutatea creștinismului pare să simplifice tabloul vieților noastre. Dar această noutate nu e lipsită de provocări și derive. Monumentalitatea Providenței creează erezia predestinării, iar problema răului erodează lent, dar „fatal“ portretul Creatorului. Încet-încet, teodiceea se confruntă cu o „dilemă“ inconfortabilă: „Si Deus, unde malum?“ (Dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?) De la această întrebare începe procesul „morții lui Dumnezeu“, proclamate de Nietzsche. Odo Marquard încearcă să reconstituie „etapele“ acestei dramatice e(in)voluții: 1) Dumnezeu ca Potentia Absoluta; 2) Dumnezeu ca Deus Absconditus (inaccesibil, tainic, inexprimabil); 3) Dumnezeu ca Deus Emeritus (~Otiosus): retras din metabolismul creației sale, dispus să lase totul la libera alegere a creaturii sale; și 4) Dumnezeu defunct, ceea ce aduce în scenă ideea unei teologii încă necesare (și legitime), dar „fără Dumnezeu“.
Asistăm, prin urmare, și la „moartea destinului“, și la „moartea lui Dumnezeu“. Cu ce rămînem? Cu prestigiul solitar al omului. El urmează să fie, de-aici înainte, începutul și sfîrșitul, cel care decide tot, face tot, controlează tot. „Își ia soarta în propriile mîini“, e făuritorul istoriei (Marx), agentul tuturor schimbărilor, al tuturor „planurilor“ de viitor, al unei sacrosancte ordini planetare. Rol greu, pentru că, din păcate, omului îi lipsesc atributele „absolutului“: vine pe lume găsind o realitate gata făcută (anterioară existenței sale), și nu poate garanta că efectele faptelor sale vor fi, pe termen lung, cele scontate. E muritor și prizonier în teritoriul limitelor proprii. Nu e atotcunoscător, nu e atotputernic, nu e cuplat nici la „principiul“ lumii (adică la începutul ei), nici la finalitatea ei ultimă. Pe acest fundal, spune Odo Marquard, asistăm la o revenire – sub camuflaj – a unor forme de determinism care iau locul „sorții“. „Defatalizarea“ (oficială) a realului eșuează în „refatalizarea“ lui (neoficială), tema destinului și a Providenței reintră în scenă cu alte haine: ele se insinuează, de pildă, în literatură și în estetică (devin, așadar, teme culturale), dar își inventează și „legi“ de substituție. „Destin“ și idol devine „progresul“, înțeles ca perspectivă inconturnabilă a modernității europene, destin și idoli devin ideologiile care nu tolerează abateri, destin devine instrumentalizarea persoanei în numele „umanității“, destin devine tehnologia. Unei teologii fără Dumnezeu pare să-i urmeze o antropologie fără om, deși totul a început cu o flatantă proiecție a omului pe cerul libertății sale nemărginite. În aceste condiții, putem vorbi cu adevărat despre „sfîrșitul destinului“, despre evacuarea ideii de destin, după „modelul“ „sfîrșitului“ lui Dumnezeu? Sau vom redescoperi politeismul antic al unei predeterminări cu nume multiple, care așteaptă să o înțelegem și să o asumăm?
(Pentru detalii, cf. Odo Marquard, „Ende des Schicksals?“, în idem, Abschied vom Prinzipiellen, Reclam, Stuttgart, 1981, pp. 67-90.)
