Destinul

Publicat în Dilema Veche nr. 641 din 2-8 iunie 2016
Ce ştii să faci? jpeg

– aventurile unui concept –

Antichitatea greco-romană punea totul pe seama destinului. Pînă și voința zeilor. Destinul era instanța supremă, chiar dacă, sub impactul unui politeism tradițional, el adopta un „deghizament“ onomastic divers: Tyche, Heimarmene, Moira, Aisa, Pronoia, Pepromene, Ananke, Fortuna, Fatum ș.a. Fiecare dintre aceste „întruchipări“ avea un profil distinct, specific, dar toate laolaltă trimiteau spre același gînd: viața noastră este reflexul unei „necesități“ venite din afara ei și lăsînd libertății individuale (cu nuanțe elaborate diferit de la o școală filozofică la alta) un spațiu de joc mai mult sau mai puțin restrîns, dar, în orice caz, insuficient pentru a îngădui autonomia necondiționată a individului. Și în mediul elen, și în cel latin, oamenii simțeau – ca și azi, cred – că li se întîmplă, adesea, lucruri care nu depind de propriile opțiuni. Și noi simțim că trăim, zi de zi, experiențe care par dinainte hotărîte, decretate, impuse. Nu putem face întotdeauna ce vrem sau cum vrem. Ne vedem, în anumite împrejurări, blocați, dominați de un curs al evenimentelor pe care nu l-am ales și pe care nu-l controlăm, luați prin surprindere, deturnați de la o decizie anumită, sau dimpotrivă, „teleghidați“ spre un anumit parcurs, așa încît episodicul „întîmplător“ ne marchează viața, cu consecințe pe termen lung, ne definește, ne modelează. Uneori, simțim „unicatul“ destinului nostru, calitatea lui de a ne fi „propriu“, numai al nostru, alteori simțim apartenența noastră ineluctabilă la un destin colectiv, în care sîntem absorbiți.

Odo Marquard, un mare filozof german contemporan, mai puțin frecventat decît ar merita și decît unii colegi ai săi mai trendy, a schițat, pornind de la aceste constatări, o mică istorie a destinului, din momentul suveranității sale precreștine, pînă la tendința modernă de emancipare de sub autoritatea lui. Între cele două capete de pod, avem, desigur, în Europa, episodul creștin, care a transformat destinul într-o idee defunctă. Creștinul e deasupra destinului, după cum e deasupra astrelor. Viața lui e în mîinile lui Dumnezeu, Atotputernicul, Atoatefăcătorul, Atotștiutorul. După Hristos, destinul capătă alt nume: Providența. Ea ne dăruiește atîta libertate cîtă sîntem în stare să administrăm cu discernămînt, dar „face jocurile“ cînd e vorba de „economia“ lumii și a persoanei. Într-un anumit sens, noutatea creștinismului pare să simplifice tabloul vieților noastre. Dar această noutate nu e lipsită de provocări și derive. Monumentalitatea Providenței creează erezia predestinării, iar problema răului erodează lent, dar „fatal“ portretul Creatorului. Încet-încet, teodiceea se confruntă cu o „dilemă“ inconfortabilă: „Si Deus, unde malum?“ (Dacă există Dumnezeu, atunci de unde vine răul?) De la această întrebare începe procesul „morții lui Dumnezeu“, proclamate de Nietzsche. Odo Marquard încearcă să reconstituie „etapele“ acestei dramatice e(in)voluții: 1) Dumnezeu ca Potentia Absoluta; 2) Dumnezeu ca Deus Absconditus (inaccesibil, tainic, inexprimabil); 3) Dumnezeu ca Deus Emeritus (~Otiosus): retras din metabolismul creației sale, dispus să lase totul la libera alegere a creaturii sale; și 4) Dumnezeu defunct, ceea ce aduce în scenă ideea unei teologii încă necesare (și legitime), dar „fără Dumnezeu“.

Asistăm, prin urmare, și la „moartea destinului“, și la „moartea lui Dumnezeu“. Cu ce rămînem? Cu prestigiul solitar al omului. El urmează să fie, de-aici înainte, începutul și sfîrșitul, cel care decide tot, face tot, controlează tot. „Își ia soarta în propriile mîini“, e făuritorul istoriei (Marx), agentul tuturor schimbărilor, al tuturor „planurilor“ de viitor, al unei sacrosancte ordini planetare. Rol greu, pentru că, din păcate, omului îi lipsesc atributele „absolutului“: vine pe lume găsind o realitate gata făcută (anterioară existenței sale), și nu poate garanta că efectele faptelor sale vor fi, pe termen lung, cele scontate. E muritor și prizonier în teritoriul limitelor proprii. Nu e atotcunoscător, nu e atotputernic, nu e cuplat nici la „principiul“ lumii (adică la începutul ei), nici la finalitatea ei ultimă. Pe acest fundal, spune Odo Marquard, asistăm la o revenire – sub camuflaj – a unor forme de determinism care iau locul „sorții“. „Defatalizarea“ (oficială) a realului eșuează în „refatalizarea“ lui (neoficială), tema destinului și a Providenței reintră în scenă cu alte haine: ele se insinuează, de pildă, în literatură și în estetică (devin, așadar, teme culturale), dar își inventează și „legi“ de substituție. „Destin“ și idol devine „progresul“, înțeles ca perspectivă inconturnabilă a modernității europene, destin și idoli devin ideologiile care nu tolerează abateri, destin devine instrumentalizarea persoanei în numele „umanității“, destin devine tehnologia. Unei teologii fără Dumnezeu pare să-i urmeze o antropologie fără om, deși totul a început cu o flatantă proiecție a omului pe cerul libertății sale nemărginite. În aceste condiții, putem vorbi cu adevărat despre „sfîrșitul destinului“, despre evacuarea ideii de destin, după „modelul“ „sfîrșitului“ lui Dumnezeu? Sau vom redescoperi politeismul antic al unei predeterminări cu nume multiple, care așteaptă să o înțelegem și să o asumăm?

(Pentru detalii, cf. Odo Marquard, „Ende des Schicksals?“, în idem, Abschied vom Prinzipiellen, Reclam, Stuttgart, 1981, pp. 67-90.)

image png
Misterele bugetare
Una din temele importante legate de transformarea sistemului public românesc este cea a „discreției” cu care au avut loc schimbările în administrație.
image png
Inteligența Artificială și ambiția personală
Riscul de a cădea în groapă e mai mare atunci cînd privirea e întotdeauna spre orizont.
image png
Neo-religii
Trăim deci în epoca neo-religiilor. (Asta cît ne vor mai lăsa ele să trăim...)
image png
Note, stări, zile
...Și, dacă ai noroc, ideea revine la tine tocmai cînd gîndești aceste lucruri.
image png
Inamicul public numărul 1
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să decidă opinia publică totul!
image png
Algoritmul istoric al jacardului
N-ai zice că-i vreo legătură. Istoria, însă, o țese subtil.
image png
image png
Toți sîntem puțin luați
Elevii merită un mediu educațional sigur și stimulativ.
image png
Marca urs
Ecourile publicității se sting totuși, în timp, lăsînd în urmă fragmente pitorești, dar efemere.
p 7 Drapelul Partidului Republican din SUA WC jpg
Regula neoliberală a minorității
Nouă însă probabil că ne pasă.
image png
Echipa de fotbal proaspăt calificată la Euro 2024 ar putea deveni chiar bună?
Dacă mai întîrzie puţin se trezesc bătrîni. Ce îi ajută? Nu au viciile generaţiilor trecute.
image png
Jucării și steaguri
Mă tem că aici diferența față de americani nu e doar de formă, ci și de fond.
image png
Despre apartenență: între liniște și îngrijorare
Patriotismul constituțional ar deveni astfel legătura de apartenență care solidarizează comunitatea, pe temeiul libertății.
image png
image png
O întîlnire destinală: dna Monica Lovinescu
Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.
image png
Gerontocrații
Unii cred că nu peste multă vreme vom ajunge să fim conduși (fie și disimulat) de IA.
image png
image png
Kofola de catifea
Adoptat mai des, nu ar aduce decît bine.
image png
La Mamaia. În 1981
Întrucît eu păream participantul cumva „dislocat” al întîlnirilor zilnice, doamna doctor hotărî să mă includă în ecuație.
image png
Înjosire și înjoseală
O simplă substituție de sufix produce efecte stilistice majore.
image png
„Faci sau nu faci;
nu există «cum»“
Cu alte cuvinte, se victimizează, justificîndu‑și alegerile, de care nu ar fi, astfel, responsabil.
image png
Mouratoglou?
Sperînd că „hoţii” vor fi prinşi. Sperînd la altă viaţă. Sperînd. Disperînd.
p 7 Jim O Neill jpg
Ce înseamnă Sudul global?
n lipsa unei prescurtări alternative, ei vor continua să folosească termenul „Sud global”.
image png
Țara automatizărilor
Automatizările necesită aproape permanent și o asistență umană.

Adevarul.ro

image
Situație scandaloasă în Ungaria pentru mai mulți români care voiau să ajungă la Viena cu trenul. „Blesteme și înjurături”
Mai mulți români care călătoreau cu trenul dinspre București spre Viena au avut parte de o surpriză neplăcută la Budapesta. Întâmplarea a fost relatată pe rețelele de socializare de unul dintre călători.
image
Lacul din România care crește continuu, interzis. De ce nimeni nu mai are voie să se apropie de ape VIDEO
Un lac format natural, în ultimii 15 ani, într-o fostă carieră minieră din Hunedoara este considerat riscant, după ce a atins adâncimi impresionante, iar oamenii nu mai au voie să se apropie de el
image
Viața în cel mai mic sat de munte din România. Toate gospodăriile au fost îngrămădite pe un deal VIDEO
Merișoru de Munte se numără printre cele mai mici sate din România. Gospodăriile sale sunt înghesuite pe un deal, iar în sat locuiesc permanent câțiva vârstnici. Așezarea pitorească din Ținutul Pădurenilor îi atrage pe turiști.

HIstoria.ro

image
Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
image
Unirea Bucovinei „în vechile ei hotare” cu România
Dezmembrarea Austro-Ungariei a permis și românilor din Bucovina să dispună așa cum doresc de propria soartă.
image
Vizita lui Cuza la Istanbul, după Unirea din 24 ianuarie 1859: Turcii resping, jigniți, bacșișul!
După Unirea din 24 ianuarie 1859, un eveniment major pentru Domnia lui Cuza l-a constituit vizita domnitorului la Constantinopol.