Despre patriotismul local

Doamna (domnișoara?) Iulia Vucmanovici s-a supărat pe mine și mi-a trimis, la Dilema, un mesaj melancolic: am dezamăgit-o. Încă mai are oarecare „înțelegere“ pentru mine, dar admirația pe care mi-o purta e în picaj. Motivul: referințele mele ironice – și repetate – la orașul Tecuci. Ce-am cu Tecuciul?! Un „orășel“ care i-a dat pe Pârvan, Hogaș, Hortensia Papadat-Bengescu, Alexandru Mironescu etc. (Pot amplifica lista cu cel puțin încă patru nume grele: Mihai Berza, Gh. Pătrașcu, Mihail Manoilescu și Ion Petrovici. Pînă și Alina Gorghiu e tot de-acolo…) În finalul mesajului său, dna Iulia Vucmanovici devine, la rîndul ei, ironică: dacă filiala Tecuci a Universității Constanța mi-ar acorda un doctorat honoris causa l-aș refuza? (Probabil că nu, vechi și vanitos vînător de titluri academice cum sînt…)

Mai întîi o precizare rapidă: în articolul care a iritat-o pe interlocutoarea mea („Ceilalți intelectuali“), pomenirea Tecuciului nu îmi aparține. Polemizam cu un autor care, într-un text al său, definea gara din Tecuci ca loc al unei umanități simple, dar nobile, în contrast cu „elitiștii“ de prin București. Carevasăzică, „orășelul“ în dis­cuție nu era invocat de mine și, oricum, era invocat laudativ. Eroare de lectură… Pe de altă parte, recunosc că, uneori, mi s-a întîmplat, într-un context sau altul, să amintesc de Tecuci, cu un subton de peiorație amuzată (și, cred, benignă): nu pentru că am ceva cu altfel foarte simpaticul municipiu sud-moldovean, ci pentru că numele lui îmi apărea spontan pe buze ca ilustrare a marginalității sonore, eventual ofensate de un nedrept dezinteres public față de prestigiul său. (Mesajul dnei Vucmanovici ilustrează neașteptat de prompt această psihologie.) În măsura în care, în vorbirile mele, am lezat legitime sensibilități locale, îmi cer scuze. Vreau, totuși, să sper că tema Tecuci n-a fost și nu este, în manifestările mele publice, o temă dominantă, o axă, o preocupare obsesivă. Oricum, încă o dată, iertare pentru repetiție și pentru hîrjoană… Nu de altceva, dar una dintre întîlnirile cele mai emoționante pe care le-am avut în viață a fost întîlnirea cu dl Anghel, din Tecuci, un om excepțional, cu care am împărțit, cîndva, un salon de spital la Fundeni. Ca să nu mai spun că bunicul meu patern, de la care am moștenit numele „Pleșu“, era născut în Bîrlad, adică la numai 50 de kilometri nord de Tecuci…

Profit însă de ocazie ca să spun o vorbă despre capcanele patriotismului local. Evident, e perfect normal să ai un atașament durabil față de locul tău de baștină. Nu poți evacua emoțional amintirile copilăriei, ale vecinilor și rudelor, ale ulițelor sau străzilor pe care ai făcut primii pași. Problema e că lucrurile alunecă spre o fudulie ușor ridicolă, cînd înlocuiesc sentimentul firesc cu țîfna exclusivistă. „Nu te lega de Tecuciul meu, că eu nu m-am legat de Piteștiul tău!“ Există, pe de o parte, „mîndrii“ juvenile, hrănite de unicul argument al apartenenței („Banatu-i fruncea!“, excepționalismul ardelenesc plictisit de brambureala regățeană, orgoliul metropolitan al Bucureștiului etc.), după cum există, peste tot în lume, dar parcă mai abitir în România, o voluptate a persiflării „interjudețene“ care n-ar trebui dramatizată, ci, dimpotrivă, privită cu umor. Ne supărăm pe cei care difuzează bancuri bășcălioase cu ardeleni? Îl taxăm pe Amza Pellea pentru delicioasele lui monologuri despre oltenismele lui Nea Mărin? Dar ce să mai zică bieții locuitori ai Caracalului, urbea în care – se repetă malițios – „s-a rupt carul cu proști“? Și totuși: Caracalul l-a dat pe Iancu Jianu, după cum a dat o sumedenie de artiști, scriitori și oameni politici însemnați. Cînd Petre Țuțea spunea: „Să fim cinstiți! Hristos nu s-a născut la Fălticeni!“, trebuie să-l suspectăm că nu respecta Fălticeniul? Dar Caragiale? Nu-i lua el în rîs pe „republicanii“ de la Ploiești? Nu vedea el în zeflemistul funcționar Mitică  „bucureșteanul par excellence“?

Și încă ceva: așa cum faptul de a fi român nu te face egalul lui Brâncuși sau al lui Ștefan cel Mare, faptul de a fi din Tecuci nu te face egalul lui Pârvan. Sînt multe sate și orașe din țară care au furnizat civilizației autohtone valori de primă mărime. Asta nu înseamnă că în acele sate și orașe n-au existat, simultan, tot felul de caraghioși sau netrebnici. Încă o dată: e frumos și e inevitabil să-ți iubești originea. E semn de anestezie sufletească să ți-o ignori sau, mai rău, să ți-o batjcorești. Dar, în același timp, nu e sănătos să te justifici prin accidentul nașterii tale, să te crezi „mîntuit“ pentru că ești din satul lui Creangă și să te bați cu pumnul în piept pentru meritele lui. Nu să fii mîndru de consătenii, concitadinii, conaționalii tăi notorii e calea. Ci, dacă poți, să-i faci pe ei să fie mîndri de tine. Restul sînt mici vanități provinciale.