Despre joc, joacă și jocuri

Pe măsură ce îmbătrînesc, mi se pare că cea mai nobilă, mai subtilă, mai misterioasă justificare a condiției umane este simțul pentru gratuitate. Spre deosebire de celelalte ființe vii, ne putem dedica toate rezervele de timp, toate înzestrările, viața întreagă exercitării unor activități care nu au nici o utilitate, nici o motivație pragmatică. Inventivitatea, ingeniozitatea, creativitatea – dincolo de orice nevoie imediată – țin de natura noastră specifică, de „originalitatea“ alcătuirii noastre, de vocația noastră constitutivă. Artele, curiozitatea pură și simplă, efortul dezinteresat nu se regăsesc în „repertoriul“ nici unuia dintre regnurile care ne înconjoară. Kant vorbea de „finalitatea fără scop“ pe care o întruchipează frumosul, Huizinga a scris o carte întreagă despre „homo ludens“. Ni se pare „normal“ ca cineva să-și petreacă viața compunînd melodii, pictînd, dansînd, scriind literatură, deși, pentru simțul comun, toate aceste ocupații pot apărea, uneori, drept „scandalos“ marginale, risipă capricioasă de timp și energie. Și totuși, cu toții „consumăm“ extatic „produsele“ gratuității, ne bucurăm de frumusețe, de armonie, de „dulcea inutilitate“ a oricărui fapt artistic, a oricărei forme de creație. Mă întreb dacă nu cumva tocmai simțul gratuității, disponibilitatea pentru fantezie și joc ne fac să fim „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. Nici Dumnezeu n-avea „nevoie“ să facă lumea! Își e, prin definiție, Sieși suficient. Iar felul cum arată creația Sa îngăduie o vastă și tainică reflecție despre bucuria sacră a „experimentului“, a extazului imaginativ, a rigorii născătoare de uimitoare diversitate. (Uitați-vă, pe Digi Animal World, la documentarele despre vietățile lumii și veți avea o primă intuiție a lui „Deus ludens“, a Creatorului care exersează inepuizabilul, implauzibilul, inclasabilul. Darwin nu poate explica nimic din dezlănțuita fantezie adaptativă a formelor vii, din multiplicitatea lor stupefiantă…)

Simțul gratuității explică apetența noastră pentru joc: nu doar pentru jocul copilăresc (au și puii animalelor această înclinație), dar pentru puzderia de „jocuri“ inventate de secole în orice comunitate umană, despre componenta ludică pe care o putem detecta în curgerea imprevizibilă a vieții, în „probele“ la care ne supune destinul, în sport, în umor, în ceremoniile publice.

Pe de altă parte, tocmai dimensiunea noastră ludică ne învață și că nu te poți juca iresponsabil cu orice. Orice joc adevărat are reguli, limite, exigențe. Cu unele lucruri „nu e de joacă“! Și cer iertare cititorului pentru intrarea în picaj a rîndurilor care urmează, de la tematica sublimă a gratuității cosmice la mlaștina confuză a cotidianului autohton. O fac pentru că, zi de zi, politicienii români, în primul rînd guvernanții, se joacă sub ochii noștri, pe pielea noastră, cu lucruri cu care nici un om întreg n ar îndrăzni să se joace. În acest context, jocul apare ca derapaj, ca „lucrătură“ infantil primitivă, ca neseriozitate primejdioasă, pentru care țara, administrarea ei, interesul ei nu sînt decît materia primă a unei distracții de gașcă. Țara e tratată ca o jucărie. Iar selecția conducătorilor ei se face strict pe bază de „jocuri“ arbitrare și perdante.

Dacă te uiți la profilul profesional, la prestația publică, la „cariera“ celor mai mulți dintre cei care dețin puterea, e inevitabilă concluzia că cineva, conștient sau nu, se joacă bezmetic cu noi, sub privirile noastre placide. Exemplele sînt nenumărate. Iau la întîmplare cîteva.

Nu e o joacă să ai pe mînă economia unei țări. La noi, „tartorul“ din guvern este dl Dănuț Andrușcă. Ce-i drept, economist la bază. A ajuns ministru traversînd glorios S.C. ANDORIX din Vînători-Tîrgu Neamț (producție de cauciuc), apoi S.C. ULPROD din Tîrgu Neamț (tot cauciuc), apoi salt la Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (producție de apă grea și ușoară), tot la Tîrgu Neamț, apoi CUPRUMIN S.A. (minereu aurifer) și S.C. CONVERSMIN S.A. Apoi deputat. Și, în sfîrșit, ministru! Nu știm ce l-a recomandat pentru acest portofoliu. Ca el sînt, nu mă îndoiesc, sute, poate chiar mii de economiști calificați. Are dl Andrușcă, în raniță, vreo ispravă impozantă? Dacă îl vezi vorbind (la audierea parlamentară sau cu gazetarii) ți se pare că ai nimerit pe discursul unui aprozarist. Pentru a-și explica bîlbîielile, se declară „emoționat“, dar nu e emoționat să accepte ditamai demnitatea ministerială. La Ape și Păduri îl întîlnim pe dl subinginer mecanic Ioan Deneș, fost consilier local la Beclean, fost electrician la CFR Cluj (1988-1993), fost director comercial la S.C. PROFING SRL Beclean și la S.C. TERMOTEC SRL Dej. Fost PNL, trecut la PSD. Tocmai bun să se ocupe de una din marile averi (în pericol) ale țării. Impresionantă e și cariera dnei Carmen Dan. A început, modest, ca secretară de Școală Generală la Videle și ca referent la Banca Agricolă din aceeași localitate, dar și-a luat un doctorat în drept (la Universitatea Ecologică…), a trecut și pe la Academia de Poliție din București, și a ajuns la cîrma Internelor. O dovadă vie că, în democrația autohtonă, nu ajungi sus decît dacă o iei de foarte jos și te împrietenești cu cine trebuie! Să mai vorbim de faimosul deja Valentin Popa, inginer cu înclinații literare, încă în plin proces de însușire a limbii materne? Sau de dna Grațiela-Leocadia Gavrilescu, inginer chimist, consacrată de o amplă activitate la S.C. ARPACOR S.A. Bucov și la S.C. ARPAROM S.A. Bucov și căutîndu-și vocația politică pe traseul PUR-PNL-ALDE? Sînt de acord: nici una din traiectoriile profesionale de mai sus nu exclude marele talent managerial. Dar s-o știm și noi! S-o simțim pe pielea noastră! Fiindcă dacă nu simțim nimic (ba din contra, simțim mici și mari dezastre!), atunci trebuie să ne consolăm cu ideea că sîntem prinși într-un joc de amatori. Conduși de un șmecheraș de cartier, în alianță cu un mediocru purtător de costume „liberale“ fine. Distracție plăcută!