Despre educaţie
Despre criza învăţămîntului şi despre consecinţele acestei crize asupra educaţiei se vorbeşte peste tot în lume. Criză avem şi noi, cu singura deosebire că, la noi, ea nu e subiect de dezbatere publică. În cel mai bun caz, vorbim despre precarităţile materiale ale "sistemului": salarii mici, infrastructură şubredă. Din cînd în cînd, se pomeneşte cîte ceva şi despre calificarea tot mai discutabilă a profesorilor sau despre diminuarea autorităţii lor asupra unor elevi tot mai "emancipaţi". Dar problemele de fond, consecinţele imensei rupturi dintre exigenţele lumii de azi şi educaţia de tip tradiţional, reconfigurarea "modelelor", redefinirea şi redistribuirea valorilor pe care vrem să le asumăm de-aici înainte rămîn, pentru ambianţa autohtonă, teme marginale, futilităţi. E limpede că, în momentul de faţă, idealul clasic al formării tinerilor nu mai poate acoperi nevoile, reflexele, ritmurile impuse de spiritul timpului. Această evoluţie, bună sau rea, e inevitabilă. Ea implică însă o sumedenie de "daune colaterale", de care trebuie să fim conşienţi şi cu care trebuie să ne confruntăm cît mai avantajos. Una dintre ele e stingerea treptată şi, uneori, galopantă, a ideii de "cultură generală". Ceea ce mediul academic al înaintaşilor noştri numea "Studium Generale" sună desuet. I-au luat locul specializarea, criteriul utilitar, funcţionalitatea imediată. Se vorbeşte deja despre entrepreneurial (sau enterprise) universities, adică despre transformarea instituţiilor de învăţămînt superior în adevărate fabrici producătoare de meseriaşi intelectuali, a căror ideologie şi metodologie sînt simple derivaţii ale economiei de piaţă: eficienţă promptă, concurenţă acerbă, profit. Exigenţa "educaţiei" e uzurpată de o exigenţă nouă: cea a "competenţei" (Winfried Schulze), competenţa nemaifiind o înzestrare difuză, gratuită, definitorie pentru profilul umanităţii generice şi al omului individual demn de umanitatea sa, ci o "tehnică" cu aplicabilitate imediată, un set de informaţii achiziţionate pentru obţinerea unui efect specific, pentru atingerea unui scop bine determinat. Sursa acestor informaţii nu mai este biblioteca, ci Internetul. Iar "răsfoirea" Internetului cere alte însuşiri decît cele ale cititorului tradiţional: veghe critică sporită, de importanţă vitală pentru separarea falsului de autentic, a aproximaţiei de exactitate, disciplină mentală, necesară pentru evitarea arbitrarului şi a abundenţei excesive a informaţiei disponibile în reţea, o altă organizare a timpului etc. A apărut, astfel, o departajare surprinzătoare între două concepte care, pentru deprinderile generaţiilor mai vechi, erau departe de a se exclude reciproc: omul educat e suspect de incompetenţă, iar competentul se dispensează, nu fără o umbră de dispreţ, de "fasoanele" educaţiei. O altă consecinţă a acestei evoluţii este atenuarea "sensibilităţii morale" (Friedrich Wilhelm Graf), dispariţia, de pe agenda educatorilor, a unor principii formative de tipul "tăriei de caracter", al "responsabilităţii", al unui anumit canon etic. "Succesul profesional" nu se mai suprapune cu "reuşita umană". Excesul de sentiment, de scrupul, de modestie, de curiozitate cognitivă dezinteresată începe să fie resimţit drept handicap. În plus, prestigiul unor autorităţi care, pînă nu de mult, erau repere ale bunei conduite (Biserica, de pildă, sau, în alt plan, familia) e în cădere liberă. Săptămîna aceasta, Uniunea Fundaţiilor pentru Ştiinţa Germană (Stifterverband für die Deutsche Wissenschaft) organizează, la Berlin, un seminar public pentru dezbaterea unor subiecte de felul celor de mai sus. Contemplu, melancolic, programul dezbaterilor şi mă gîndesc, vreau-nu vreau, la ţărişoară. Şi noi avem probleme. Dar prevalează spectrele corupţiei (diplome pe bani, învăţămînt paralel, pe bază de meditaţii, adică tot pe bani), enervările sindicaliştilor şi glumiţele pe socoteala ministrului. Începe şcoala sau nu? Dăm teză sau nu? Facem grevă sau nu? Ce să zic? Au şi aceste nelinişti justificarea lor. Doar că, din cauza lor, nu mai avem timp să cădem pe gînduri.
