Despre disperare
În vremuri grele, disperarea devine ambianţă cotidiană. Numărul celor desfiguraţi de griji, nesiguranţă sau revoltă şi al celor dispuşi să facă gesturi extreme creşte simţitor, pînă la a ajunge un fenomen social. Cum poţi veni în ajutorul unui om care şi-a pierdut speranţa? Ce strategie, ce tip de reacţie poţi adopta pentru a reduce patosul spaimei? Nu mă gîndesc, fireşte, la ce are de făcut guvernul, la soluţiile politice şi administrative care ar trebui să vină de sus, de la deţinătorii puterii. Mă mulţumesc să spun că n-aş vrea să fiu în pielea lor şi că mi-e greu să pricep cum de pot funcţiona pe fondul unei iminente catastrofe. Ori suferă cu toţii de insomnie, ori s-au baricadat, din instinct de apărare, într-o formă de anestezie inerţială, vecină cu nesimţirea. Mă gîndesc, mai curînd, la cum trebuie să ne purtăm fiecare dintre noi cu cei ajunşi, în ierarhiile disperării, sub nivelul nostru.
Mai întîi, e limpede că discursul nu ajută. Cînd cineva e în pragul prăbuşirii interioare, nici o teorie a redresării nu funcţionează. Peroraţiile înalte despre sensul nobil al suferinţei, despre curaj şi despre neobosita protecţie dumnezeiască nu sînt nici măcar auzite, darmite asumate terapeutic. Efectul lor e mai curînd iritant. Disperarea se preschimbă rapid în blasfemie: cu alte cuvinte, din dramă circumstanţială, ea devine metafizică a neantului. Sentinţe de tipul: „Viaţa e, totuşi, frumoasă!“, „Toţi trecem, uneori, prin situaţii grele, dar nu trebuie să ne pierdem cu firea!“, „Gîndeşte-te ce copii minunaţi ai!“, sau „Ferească Dumnezeu de mai rău!“ nu fac decît să adauge exasperării un halou de plictiseală şi furie.
Mai eficientă decît un meşteşugit ambalaj de vorbe este, de obicei, o încercare de intervenţie concretă. Te străduieşti să ajuţi, să pui umărul, să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a uşura, cît de cît, situaţia celui năpăstuit. Nu valorificăm, în suficientă măsură, ingeniozitatea la care ne poate obliga nevoia. Nu trebuie să te gîndeşti, neapărat, la mari mijloace, la investiţii supradimensionate, la gesturi spectaculoase. De multe ori, un cadou discret, o modestă depanare financiară, mobilizarea unei comunităţi de întrajutorare, a unei reţele instituţionale binevoitoare – pot face minuni notabile, incomparabil mai potrivite decît orice sublimitate retorică.
Iar cînd nu sîntem în situaţia de a ajuta în chip nemijlocit, cînd ne lipseşte capacitatea materială şi operativă de a contribui direct la corijarea împrejurărilor nefavorabile, atunci rămîne să punem la lucru resursele noastre de compasiune. Tăcerea înţelegătoare, o mîngîiere, o privire tandru cooperantă au darul de a atenua într-o nesperată proporţie atracţia abisului. O îmbrăţişare venită la timp poate inhiba gîndul sinucigaş, transformînd disperarea precipitată într-o melancolie suportabilă. Nu poţi face niciodată risipă de tandreţe, de „talentul“ esenţial de a fi aproape, alături, împreună.
Ar mai fi de spus şi că disperarea nu trebuie nici dispreţuită drept „slăbiciune“, nici condamnată drept „păcat“. Omul are dreptul (şi destule motive) să fie, la răstimpuri, disperat. Nu trebuie să-i fie ruşine de disperarea lui, s-o trăiască sub stigmatul derapajului solitar, al unei „nelegitime“ patologii. Şi Iisus are momentul lui de disperare, cînd se simte abandonat de Tatăl. Evident, se poate rezista disperării, se poate rupe cercul „fatalităţii“ ei. Dar a cădea, în anumite situaţii, sub trauma disperării face parte din complicaţia – aş spune providenţială – a condiţiei umane.
Aş îndrăzni să spun şi ce nu trebuie făcut într-o lume destructurată de disperare: nu trebuie s-o amplifici. A folosi disperarea generală ca sursă de rating, a o transforma în spectacol televizat sau în armă politică, a vîna sinucigaşi pentru a face paradă de iubire creştină şi de simţ civic e obscen. E iresponsabil. Şi recunosc că oridecîteori văd un fost disperat reciclat în analist politic la cîte o emisiune de televiziune, sau adus, cu comentarii funebre, în studio, ca să frîngă inimile concetăţenilor, mi se pare că, pentru întreţinerea stării de disperare, guvernul şi presa colaborează armonios, de pe poziţii egale.
