Despre ceea ce nu știm

Dintre lucrurile pe care nu le știm, pe unele le vom cunoaște cîndva, pe altele, practic, e aproape sigur că nu le vom cunoaște niciodată, deși teoretic le-am putea afla; în fine, sînt și unele pe care nu le putem cunoaște nici măcar teoretic.

De exemplu, vom putea afla cîndva de ce natura folosește numai 20 de aminoacizi pentru a construi toate proteinele existente, vom afla ce sînt „energia întunecată” și „materia întunecată” a Universului, despre care vorbesc astrofizicienii – și sînt multe altele de acest fel. Nu vom putea însă pesemne niciodată vizita sistemele solare ceva mai îndepărtate, spre a afla dacă lumile acelea sînt locuite și a ști efectiv cum arată ele – dar, teoretic, nu e imposibil un asemenea voiaj galactic.

Dar sînt lucruri imposibil de cunoscut, ca principiu – și nu mă refer acum la chestiunile metafizice avute în vedere cîndva și de Kant. Astfel, dacă definim un univers ca un sistem complet închis și complet interconectat în interior, astfel încît nu există părți ale sale între care să nu circule informația (care circulă cu viteza luminii, de aproximativ 300.000 km/s), nu putem răspunde la întrebarea: mai există și alte universuri în afara acestuia? Într-adevăr, presupunînd că ar exista, n-am avea cum s-o știm, căci, fiind alte universuri, informația despre ele n-are cum să ajungă la noi; iar dacă informația ar ajunge, atunci ele nu sînt alte universuri, ci numai părți, îndepărtate, dar totuși interconectate, ale propriului nostru univers. De unde și faptul că la întrebarea „Este oare Universul unic?“ nu se poate și nu se va putea niciodată da un răspuns, altfel decît pur speculativ, și la fel stau lucrurile și cu întrebări probabil conexe, cum ar fi dacă aparția acestui Univers e întîmplătoare sau necesară.

Vom ignora pentru totdeauna însă nu numai existența (sau inexistența) unor universuri diferite actuale, dar vom ignora și conținutul unor universuri posibile, chiar dacă de astă dată știm că ele există în dimensiunea posibilului. Nu le putem vizita sub nici un chip (altminteri decît, fictiv, prin imaginație). N-avem cum ști și nu vom ști niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă Danilo Prinzip ar fi ratat glonțul care i-a ucis în 1914 pe arhiducele Franz Ferdinand și pe soția lui. Ar mai fi început războiul mondial? Cînd? Sub ce formă? Care ar fi fost alianțele? Etc. La fel, nu putem afla niciodată cum ar fi decurs istoria dacă Hitler ar fi fost ucis de atentatul lui von Stauffenberg din 1944. Unii istorici încearcă să construiască un determinism în jurul cel puțin al „marilor evenimente”, sperînd să ne convingă că anumite tendințe era necesar să se actualizeze oricum. Dar procedeul lor se aplică numai la istoria deja trăită și cunoscută, care pare să se organizeze după anumite reguli tocmai fiindcă o cunoaștem deja. Dimpotrivă, predicțiile sînt atît de des infirmate, încît nu se poate conchide decît că determinismul este mai curînd un defect optic decît o realitate.

Există și un alt grup de lucruri pe care nu le vom putea cunoaște niciodată: „exemplarele unice”, care au dispărut accidental înainte de a fi fost reproduse. E cazul evocat de Umberto Eco în romanul său, al arderii părții secunde (despre comedie) a Poeticii lui Aristotel. S-ar fi putut întîmpla o similară dispariție și în cazul Poemului Naturii al lui Lucrețiu Carus: toate manuscrisele operei care au fost descoperite au la bază – ne spun filologii – un unic exemplar din secolul VIII, păstrat prin accident într-o mănăstire merovingiană. Dacă și acest unic exemplar ar fi fost distrus, poemul lucrețian ar fi dispărut pentru totdeauna. E ceea ce s-a întîmplat cu atîtea alte opere literare și, în general, cu atîtea informații de-a lungul timpului. De fapt, să remarcăm că lumea în care partea a doua a Poeticii lui Aristotel supraviețuiește sau în care Poemul Naturii al lui Lucrețiu piere e un univers posibil diferit de al nostru, astfel încît, fiind și el complet închis în el, nu poate fi vizitat și privit din afară. Rămînem așadar în același caz general despre care discutăm de la început.

Să înțelegem de aici că tot ceea ce se află aparent în universul nostru actual ne este accesibil, măcar teoretic? Nu cred. Mi-e imposibil să știu cu adevărat ce e în mintea și sufletul altora și poate încă și mai greu îmi este să mă văd cu ochii altuia. (Pot și aici, desigur, specula, dar asta-i altceva.) Dar nici pe mine însumi – cum au observat de mult gînditorii – nu mă pot cunoaște pînă la capăt, căci apropierea de mine însumi, departe de a fi un avantaj, mă predispune ideilor greșite, partizane. Așa după cum, în general, nu pot privi universul fizic din afara lui, nu pot privi nici universul meu mental și sufletesc din afara sa, ci cel mult pot imagina un conținut obiectiv al acestuia. Altfel spus, nu pot privi lumea și pe mine însumi și ca eu, și ca un altul în aceeași măsură, căci atunci n-ar mai exista nici eu, nici altul, ca entități distincte. Și iarăși regăsim ideea că nu poți trece cu adevărat dincolo de limitele universului în care te afli – fie acesta și lumea ta mentală. Să spun cine sînt pare cel mai ușor și mai la îndemînă – căci cine altul e mai aproape de mine? – și totuși, dacă e vorba de a afla adevărul complet, e poate cu neputință.

De aceea, nu greșea mult François Villon cînd scria cîndva: „Je connais tout, fors que moi-même”.